Cred ca te iubesc maine.

“Alerga desculta pe bulevarde atat de cunoscute, dar parca din alte timpuri, sau din imaginatia altcuiva. Nu isi amintea precis motivul pentru care alerga atat de hotarata, dar parca o intelegere metafizica intre spiritul sau si trup garanta insasi necesitatea gestului. Absurd era,desigur, faptul ca nu se putea opri, dar nici nu simtea vre-o urma de oboseala acaparand-o. Si, date fiind conditiile, constientizand ca cel putin momentan nu dispunea de niciun mijloc prin care sa se sustraga actiunii in sine, a hotarat sa se lase purtata de ea.
Insa cu fiecare suta de metri parcursa zeci de intrebari ii veneau in minte. Intrebari la care, neavand raspuns, se adaugau altele si altele… A incercat sa mareasca viteza sperand ca va scapa astfel de intrebarile care pareau ca ii invadeaza intimitatea desi, in mod paradoxal, erau rodul subconstientului ei. Dar situatia in care se afla fiind atipica prin definitie, era de asteptat ca niciuna din regulile fizicii sau ale logicii sa nu poata fii aplicata. Iar singura solutie ramasa a fost aceea de a isi infrunta subconstientul care se parea ca o constrange sa faca acest lucru… “

S-a oprit pentru o clipa din scris si a aruncat o privire din reflex pe fereastra. Era una din zilele alea mohotare de toamna tarzie in care cei mai buni prieteni ai oamenilor ajung sa fie cafeaua fierbine si o tigara, si nu intelegea de unde pornesc toate ideile preconcepute privind astenia de toamna si predispozitia spre izolare… Cat despre ea, cana in care zaceau urmele proaspete de zat o trada, insa scrumierele ei erau curate…ea nu fuma, iar cine obisnuia sa o faca pretindea ca s-a lasat.

O a doua privire pe geam, o a treia…parca nu gasea motivatia necesara sub nicio forma…iar apoi a zarit pe noptiera un post-it lipit pe fuga…”Natasha, sa nu iesi in parc la alergat ca e vremea prea urata. Dormeai prea frumos si nu am vrut sa te trezesc. Te sunt mai tarziu. P.S.: Te iubesc azi.”…

A lasat agenda deschisa pe pat, si-a luat adidasii in picioare si hanoracul lui pentru ca era mai calduros, si a plecat hotarata sa isi infrunte subconstientul…

…Partea proasta e ca ea se hotarase sa il iubeasca maine…

N.

Paper confidence

- Hai, serios, incearca sa vezi lucrurile si din perspectiva mea. Nu doare, crede-ma!
- Nu e chiar atat de usor pe cat pare…
- Nu e usor pentru ca nu vrei tu sa fie si pentru ca iti place sa complici lucrurile, inutil de multe ori…si stiu ca ma crezi superficiala cand spun asta, dar te-am rugat de zeci de ori sa iei lucrurile ca atare si sa te bucuri de micile tampenii, cum le numesti tu, impreuna cu mine…incearca asta, te rog…
- …
- Te rog, ar insemna enorm pentru mine…
- Discutia asta e un nonsens. Pe bune. Esti doar o copila, nu intelegi lucrurile astea…
- Ba poate le inteleg in felul meu…intr-un fel in care trec cu vederea ignoranta si dispretul si incerc sa anihilez egoismul si ura…si in toate astea e vorba doar de incredere…iar eu am incredere in tine, de ce nu poti avea si tu macar putina?
- Nu are rost. Nu mai incerca. Nu e nimic din ceea ce poti spune sau face in momentul asta care sa ma determine sa imi schimb parerile. Pur si simplu asa sunt eu si niciunul din jocurile tale copilaresti nu va schimba asta…
- Hai, te rog, nu fii atat de extremist…daca inca mai tii la mine vre-un pic accepta un ultim joc copilaresc de-al meu…
- … ?!
- Hai sa facem barcute din cartele de metrou si sa le dam drumu pe apa sa vedem care pluteste mai mult…o sa fie haios. Si primesti un premiu daca reusesti sa iti invingi maestrul.

…si au facut barcute din cartele de metrou…si apoi le-au dat drumu pe apa…iar cineva si-a recastigat o mica portie de incredere...

Aleatoriu...

Ori de cate ori avea ocazia le reamintea cunoscutilor ca ea nu uraste pe nimeni si ca nu crede ca va putea vre-odata dispretui vre-o persoana in asa masura incat, conform standardelor ei riguroase, sentimental in cauza sa poata fi catalogat drept ura. Si sustinea aceste lucruri pe baza unui rationament bine pus la punct, asigurandu-se ca pledoaria sa nu va fi uitata, in schimb subiectul va fi, pur accidental, omis pe viitor.

Exceptie de la regula sa, devenita aproape litera de lege, o faceau insa situatiile. Da. Nu putea uri persoane, in schimb detesta din tot sufletul o multime de situatii...iar asta era una dintre ele...

Simtea cum totul se naruie in jurul ei...fiecare principiu in care investise ore intregi de cugetare parea acum nefondat, ilogic, toate actiunile alta data considerate intemeiate pareau acum utopii...era ca si cum se treziste in mijlocul unei lumi in care nu avea ce cauta, o lume din care nu facea parte, in care nu se regasea, dar era fortata de imprejurari sa se adapteze, sa se integreze...vroia sa alerge pe strazi si sa se simta libera sa faca ce vrea, libera sa poata spune ce simte si mai ales libera sa exileze din propria-i lume pe oricine merita asta. Cu toate astea insa, ea se simtea exilata, iar tot ce vroia era sa isi recapete partea de inocenta si naivitate pierduta , jurand ca o va pretui pe masura in viitor...

Iubea culorile...si tot ce putea intrezari era o pacla genusie ce plutea nestingherita prin vazduh. Alarmant era insa faptul ca parea a fi singura care observa. Iar cum oamenii ce-i invadasera lumea fara acordul sau, fara macar ca ea sa ii cunoasca, mergeau din ce in ce mai cocosati si mai posaci, pareau mai istoviti cu fiecare clipa ce trecea, a concluzionat rapid ca norul gri impovareaza vietile tuturor fara ca nimeni sa aiba habar. Ar fi vrut sa aiba un ventilator urias. Inca mai credea ca odata inlaturate problemele oamenii pot fii fericiti. Urma sa afle mai tarziu ca pana si atunci cand nu exista probleme oamenii aleg sa si le creeze singuri, mai degraba decat sa fie fericiti. Dar asta este deja alta poveste...

Am pierdut intre timp sirul cuvintelor, al randurilor si al ideilor...iar cu cat ma chinui sa scriu mai repede, tocmai pentru nu imi pierde din ganduri, cu atat am senzatia ca pierd mai mult...si s-ar putea sa fie o senzatie bine intemeiata...

Pana atunci insa, pana cand N. va reusi sa puna piatra de temelie pentru o alta lume numai a ei, exact pe locul unde cea veche s-a naruit, raman numai amintirile impletite pe alocuri cu dezamagiri... pentru ca nu a reusit sa spuna „te iubesc” in momentul in care a simtit-o cu adevarat...si pentru ca nu le-a spus ca ii lipsesc persoanele care ar fi meritat sa auda acele lucruri, iar celor carora le-a spus nu le-a pasat...si multe alte lucruri facute pentru persoane care s-a dovedit a nu le merita si-au pus fiecare amprenta asupra unui zambet care emana candva numai candoare...

S.

O portie de certitudini, va rog!

"Azi e aproape luna plina..." iar asta e o certitudine...
Nici daca ar fi vrut nu ar fi reusit sa se gandeasca la ceva concret. Cum ar fi spus in alte circumstante prietenilor, se simtea un haos pe doua picioare. Erau pur si simplu prea multe lucruri care ii captau simultan atentia, iar tot ce putea face, aparent ordonat, normal, in acel moment erau miscarile mecanice cu care ducea cana de cafea la gura, in timp ce privea in gol.
Dar nu privea oricum, privea de sus, de la cel de-al 10-lea etaj al blocului, iar asta era din nou o certitudine...
Nici nu sesizase cu ce viteza ametitoare se scursese timpul si cum intunericul pusese stapanire pana si pe spatiul balconului de unde, nu demult, avusese senzatia ca domina apusul...cat de egoist...
Si ii era dor de anumite lucruri...ii era dor de razele de luna pe perna si de privitul catre cerul instelat, iar astea sunt semi-certitudini pentru ca la un moment-dat vor reveni. Simtea asta.
Se gandise in decursul orelor trecute la toate tampeniile, mai putin la ceea ce ar fi trebuit cu adevarat...iar asta era tot un fel de certitudine...

"Doamne, mi-e lene sa scriu...as avea prea multe de spus, sau poate prea putine...poate as dezvalui o latura din mine care inca nu este pregatita sa fie vazuta si de catre ceilalti...
Am nevoie de certitudini! Na, am zis-o, ma rog, am scris-o. Am nevoie de ele ca de aer. Stii, cu totii avem nevoie de un drog din cand in cand pentru a mentine echilibrul ala idealistic despre care vorbeam. E, drogul asta, in cazul meu, il constituie certitudinea, siguranta, increderea. Si, la dracu, tocmai asta simt ca imi lipseste in ultima vreme...
N. "

S-a oprit brusc.
Incercase sa faca ceva tocmai pentru a se regasi, dar si-a dat seama imediat ca scrisul nu mai era, ca in alte dati, o solutie. Realiza asta in timp ce, cu regret incununat parca de o usoara nota de vanitate, rupea tacticos in bucati din ce in ce mai mici pagina agendei unde scrisese, sau, in opinia ei incercase numai, fara vre-o urma de reusita, sa scrie ceva...
Simtea doar tamplele cum stau sa ii pogneasca in orice clipa si ajunsese pana in punctul in care nu-si mai suporta propriile ganduri. Si contrar tuturor principiilor ei s-a hotarat sa plece de data asta, sa refuze sa mai astepte, fie si involuntar, acele certitudini de care avea atat de mare nevoie si care se parea ca nu se vor ivi prea curand...
A luat doar cheile de pe dulap si a iesit fara sa aiba nici cea mai vaga idee ca trecuse de mult de miezul noptii, caci orele se scursesera haotic, eclipsate fiind de o asteptare apasatoare si imprecisa.
Ce nu stia insa, era ca in spatele usii inchise a apartamentului, de pe acelasi dulap de pe care luase cheile, o lumina intermitenta brazda intunericul covarsitor din hol, in timp ce pe ecranul telefonului se distingeau cifre dispuse ilogic, dar care pentru ea ar fi avut un impact puternic...era exact dovada de certitudine de care avea nevoie si pe care o asteptase mai ceva ca sentinta de achitare asteptata de un condamnat la moarte...doar ca de data asta timpul ii jucase o farsa Natashei. Sau poate nu timpul fusese de vina...
Dar asta, cel mai probabil, urma sa afle ulterior...pana atunci insa, noaptea e un sfetnic bun...iar razele de luna pe perna cu atat mai mult...

N.

Un alt fel de arhitectura

Adesea se intreba de ce lucrurile bune se intampla dimineata…sau de ce primele ganduri din zori iti influenteaza restul zilei?! Si refuza, refuza cu ardoare sa mai creada in lucrurile astea. Incerca sa fie acea persoana care sa inoate contra curentului tocmai pentru ca toti ceilalti se lasau purtati de el. Cine nu o cunostea ar fi zis desigur ca e bazata pe irationalitate aceasta dorinta…dar nu este asa…niciodata nu a fost. Era felul in care demonstra ca este diferita, era exact amprenta ei de unicitate si originalitate…
Si ar fi vrut sa scrie si de data asta, dar ceva ii spunea sa nu o faca. Citise atat de multe chestii proaste in ultima vreme incat numai ideea ca poate nu isi va atinge potentialul maxim o ingrozea. Si atunci s-a decis sa vada...da, era ceva cu totul nou pentru ea asa ca s-a hotarat sa incerce...
A fost nevoie doar de o secunda cat sa inchida ochii, apoi rotile imaginatiei s-au pus in miscare exact ca rotile unui vechi ceasornic. Si cu fiecare clipa mrejele celor mai ascunse fantezii ale sale se desfasurau, punand bazele unui peisaj feeric. Iar ea era in acelasi timp si personaj si spectator in propriul ei basm si totul parea atat de ireal...era fantastic felul in care vedea totul detasandu-se de propriul trup...a vazut astfel, dintr-un plan superior, intregul cadru natural. Lacul a carui liniste aparenta era perturbata pana si de cea mai mica unda, soarele de-un rosu aprins ce scalda imprejurimile intr-o atmosfera de apus cotidian, dar in acelasi timp de-o diafinitate aparte, iar la zenit bolta cereasca dominata de nori densi ce pareau ca si-au impus suprematia fara nicio duficultate. Era absolut fascinata de peisaj si statea pe pontonul subred fixand cu privirea un punct in zare, fiind cu atat mai captivata de intregul spectacol la care asista in doua ipostaze diferite, cu cat constientiza ca este rodul imaginatiei sale, o imaginatie de care nu ar fi crezut vre-odata ca dispune in asemenea masura.
Ar fi putut sta asa ore, zile in sir, mai ales datorita senzatiei ca se afla intr-un spatiu atemporal, dar rafalele de vant inscate din senin i-au tulburat linistea devenita deja covarsitoare. Si poate nici nu ar fi sesizat adierea vantului daca nu ar fi inceput, la scurt timp dupa acesta, o ploaie torentiala. Iubea ploaia si nu rata nicio ocazie sa admire o furtuna perfecta, dar de data asta ceva era diferit...statea perplexa in mijlocul furtunii, imbatata de o atmosfera calda ce contrasta acerb cu raceala stropilor de ploaie si simtea cum fiecare picatura atinge mult mai adanc decat albul transpatent al rochii. Era ca si cum intreaga natura ii juca o farsa. Una reusita, dar totusi o farsa. Ca si cum cu totul altceva ar fi vrut sa ii arate dar ar fi avut nevoie de un ritual initiatic pentru a putea vedea acel ceva...
Involuntar si-a dat sandalele jos si le-a aruncat cu nonsalanta pe scandurile subrede ale pontonului, iar privirea i-a revenit asupra acelui punct imaterial din departare. Pe chip i se citea cu usurinta tensiunea si frustrarea...ar fi vrut sa inteleaga ce se petrece, iar cele doua perspective din care privea simultan lucrurile nu o ajutau deloc, ba din contra...ar fi vrut sa tipe, dar stia ca nu ar auzi-o nimeni...ar fi vrut sa planga, dar stia ca lacrimile i s-ar confunda cu picaturile de ploaie...ar fi vrut sa faca o multime de lucruri insa, paradoxal, in acel moment nu gasea justificare logica pentru niciunul dintre ele...
Iar atunci a aparut...el...in capatul celalalt al pontonului, lasand o umbra lunga ce ajungea pana la picioarele ei goale. In mod normal i-ar fi spus sa plece, i-ar fi spus ca si-a pierdut de mult dreptul de a se intoarce...i-ar fi spus multe lucruri in mod normal, dar nimic din ceea ce traia nu mai facea parte din sfera normalitatii. Si s-a multumit doar sa il priveasca cum se apropie, simtind o placere vadita cand stropii reci de ploaie ii biciuiau fata. Dar asta nu parea sa il deranjeze, ci din contra, il motiva din ce in ce mai mult...si pana sa isi poata relua firul gandurilor, deja ajunsese langa ea si o tinea in brate...tremura din fiecare incheietura si acest lucru i-a starnit un hohot de ras...nu avea nici cea mai vaga idee asupra a ceea ce se petrecea cu ea, dar se simtea in siguranta si ar fi ramas asa pentru o eternitate in micul ei paradis atemporal...
Insa intrebarile au inceput sa ii navaleasca in minte cu o viteza ametitoare, si indata ce gasea raspuns uneia, multe altele se iveau. Si trecand astfel de la o intrebare la alta, si manata de o curiozitate distructiva s-a intrebat ce se va intampla daca si-ar dori mai mult...vroia sa il sarute. Nu a fost nevoie decat de o clipa ca gandul sa se infiripe si deja se simtea coplesita de intensitatea dorintei...iar in cele din urma a cedat. Nu ar fi crezut ca dupa toate cele intamplate anterior ar mai putea simti ceva mai puternic, insa s-a convins ca se inselase amarnic...dar de la bucurie si implinire, simtamintele ei au transcens cu usurinta catre mandrie, iar mai apoi orgoliu nejustificat...iar asta, se pare ca a pus capat, reusind sa naruie intregul edificiu al autocunoasterii exact cand ajunsese la cheia de bolta...

...Pentru ca pana si cele mai trainice edificii, lovite constant de asemenea furtuni interioare au nevoie de o cheie de bolta pe masura...

Concurs de proza arhiscurta, editia II

Mandra nevoie mare de punctajul obtinut la editia trecuta, ceva mai mare decat ma asteptam, revin cu un text cu care particip aici .

Cu toate ca nu vei admite niciodata, a fost o vreme in care iti alimentai constant flacara sperantei, asteptand cu ardoare clipa in care ma voi intoarce. Si nu vreau sa imi imaginez cat de intens a fost conflictul interior pana cand ai acceptat ca ai nevoie de mine.
Au urmat apoi clipe de deznadejde, furie, resemnare...Abia dupa toate acestea m-am convins ca a sosit momentul potrivit sa revin.
Insa rotile, ah, rotile se invart permanent. Iar de data asta eu sunt tu, si tu, ei bine, habar n-ai sa fii eu...

Dorinte ideatice

Vreau flacari iscate din senin

Sa mistuie intreaga mea simtire,

Iar ape-nvolburate si pelin

Sa schimbe-o impasibila privire.

Vreau doar uitare, doar atat

Promit ca-ti voi mai cere,

S-o simt ca ma cuprinde-ncat

Va piere-orice durere.

Iar peste tot ce am primit

Mai vreau o briza fina,

De timp...sufland spre infinit

Si emanand lumina...

Ar fi vrut de asemenea multe alte lucruri printre care si simpla capacitate de a-si ordona logic ideile, gandurile...ar fi dat orice pentru putina ratiune in acele zile in care totul era atat de haotic in viata ei, acest lucru regasindu-se pana si in cele mai banale gesturi...isi dorea cu ardoare stabilitate si certitudine si vroia ca si ceilalti sa ii inteleaga dorinta ce tindea sa devina o necesitate...si cel mai important, era intr-o permanenta lupta cu ea insasi, miza fiind chiar redefinirea individualitatii sale. Ceea ce nu stiau ceilalti insa, era faptul ca orice imbold venit din exterior putea, deopotriva, stimula oricare din laturile personalitatii ei...mai dificil era insa sa ghicesti exact pe care...si tocmai asta facea totul atat de incitant...

N.

Ultimul spectacol din stagiunea de iarna

Avea emotii atat de mari incat simtea ca se topeste, desi temperatura era suficient de scazuta astfel incat sa nu existe acest risc. Isi alesese cu mare grija locul unde avea sa ofere ultima reprezentatie din aceasta stagiune si pregatise totul in cele mai mici detalii timp de saptamani intregi. Avea sa fie cea mai mare reusita a lui si, data fiind ziua in care urma sa aiba loc spectacolul, miza ca o nota de imprevizibilitate ii va garanta si mai multe aprecieri.

De asemenea nu trebuie uitat faptul ca era un romantic incurabil si tocmai din acest motiv si-a ales ca loc pentru marea sa reprezentatie o poiana retrasa in care se aflau doi indragostiti. Poate era un cliseu pentru colegii lui de trupa dar pentru el dragostea sincera a celor doi tineri reprezenta cel mai frumos lucru si simtea o onoare imensa ca prin simpla lui prezenta ar putea pecetlui intr-un fel relatia celor doi.

Era o dupa amiaza placuta de martie in care vantul nu avea sa il deranjeze absolut deloc. Cu toate astea insa, tot avea emotii, aflandu-se abia la prima experienta de acest fel. Inutil au incercat colegii pe de-o parte sa il incurajeze sa se bucure de fiecare moment si sa aiba incredere in sine, dar pe de alta parte, in cazul in care spectacolul nu va avea impactul dorit, sa nu puna la suflet tot ceea ce aude pentru ca de cele mai multe ori oamenii jignesc involuntar, lasandu-se purtati de valul prejudecatilor.

Intr-un final si-a facut curajul necesar si a pornit. Si-a dat drumul din inaltul cerului si se balansa atat de lin catre pamant, dar in acelasi timp capata o viteza ametitoare. Simtea adrenalina cum creste odata cu apropierea sa de sol si acelasi lucru se intampla si cu increderea sa in sine. Se simtea un zeu pogorandu-se printre muritori...numai de-ar fi stiut in momentul ala de cata naivitate da dovada prin ceea ce gandea...

Totul a durat mai putin de cateva minute...s-a apropiat de pamant suficient de mult cat sa ii zareasca pe cei doi intradostiti. Pentru el, acesta reprezenta punctul culminant al spectacolului. Practic, pentru ei fusese totul si fara sa isi dea seama simtea nevoia sa ii fie apreciat intregul efort de catre cei doi. Insa nu urma sa fie deloc asa...fata parea ca se bucura pe deplin de spectacolul creat, razand si invartindu-se, insa... ceva parea a nu fi in regula cu baiatul...din ceea ce vedea pe chipul lui nu se putea citi nici urma de incantare. Atunci in sufletul micului nostru artist a inceput sa se strecoare indoiala si teama. Se gandea ca poate nu s-a ridicat la asteptarile baiatului, ca poate a gresit cu ceva. Nu isi putea imagina ce a mers prost iar propria candoare nu ii permitea sa vada adevarul. De fapt, nici nu putea concepe existenta unui adevar atat de dur...pentru el nu exista suparare, nici durere si mai ales nu intelegea care-i treaba cu nemultumirea. Se intreba adesea de ce sunt oamnii nemultumiti cand, spunea el, sunt de o infinitate de ori mai multe motive sa fi fericit. Dar, pentru a nu ma abate prea mult de la firul povestii, iata ce discutie a surprins intre cei doi...

- Hai, serios, bucura-te si tu macar putin! Uite cat de frumos e, cum poti fi atat de insensibil in fata unui asemenea spectacol? Hai, nu mai fi posac! Ridica-te si invarte-te cu mine! ... cu greu le-a distins ca fiind vorbele fetei, rostite printre hohote de ras...

- E na! Termina cu tampeniile astea! Te porti de parca am mai fi copii...oricum e doar ceva temporar...pana maine o sa uiti ca s-a intamplat. Nu inteleg de ce te agiti atat...sunt doar cativa fulgi de nea la inceput de martie...

Asta a fost tot ce a auzit, o pala de vant lovindu-l in plin si impingandu-l la cativa metri distanta. Cu toate astea, auzise mai mult decat suficient...cuvintele ii rasunau in cap asemeni unei placi de gramofon zgariata...”sunt doar cativa fulgi de nea”...nu credea niciodata ca oamenii pot spune asa ceva la adresa lor...nu meritau atata desconsiderare...el care alesese sa isi sustina primul spectacol la inceputul primaverii, fiind constient ca va fi si ultimul, dar tocmai datorita faptului ca ii placea sa traiasca intens fiecare experienta a considerat ca va fi suficient...el care...el care avea o parere atat de buna despre oameni, care ii considera cele mai nobile fiinte datorita faptului ca erau capabile de sentimente pe perioade lungi de timp, pe cand existenta lui reprezenta intruchiparea efemeritatii...

Toate acestea i-au trecut prin gand in cele cateva clipe cat a mai durat pana a atins pamantul, cald inca dupa atingerea primelor raze de soare din acel an. Era atat de trist...ii fusesera demonstrate ca fiind false cele mai adanci convingeri ale sale...

Zeci de alte intrebari i-au trecut prin minte dar nu mai gasea rostul niciuneia dintre ele, considerand totul ca fiind zadarnic...si astfel, singur si deznadajduit si-a petrecut ultimele clipe, rostind mecanic „sunt doar un fulg de nea...doar un fulg...”...iar apoi s-a topit.

Desigur, in tot acest timp cei doi nici nu aveau cum sa banuiasca drama prin care a trecut micul fulg de nea ce se crezuse un artist si ii crezuse pe ei niste fiinte incapabile de a produce suferinta. Ei si-au continuat discutiile cotidiene, in timp ce un suflet atat de nobil pierise indurerat din vina lor...

Dar totusi...de ce baiatul nu s-a putut bucura de asa zisul spectacol reprezentat de ultima ninsoare?! De ce oamenii asteapta de fiecare data sa cada cortina pentru a aprecia valoarea unui spectacol, dar nu pot da dovada de suficienta onestitate pentru a-i aprecia valoarea si in timp ce se joaca?! De cate ori nu ti s-a intamplat si tie sa te gandesti cu nostalgie la un anumit eveniment si sa regreti faptul ca nu ai profitat la maxim de el in momentul respectiv?! ...

Gandeste-te la asta...micul meu prieten, pe care sunt sigura ca l-ai cunoscut si tu iarna asta, ar aprecia...

S.

Fragmente de timp

Copilarie, ce-ai facut

Cu praful din clepsidra?

Atunci vivace, acum tacut

N-am timp macar sa-l mai ascult

Cum curge lin, indiferent

Sfidand atrocele prezent.

Si nu am timp, ca-n alte dati

Cand rusinos privind in parti

Sau contempland eterna zare

Ii mai sopteam "ma fac eu mare..."

S.

Perceptii aparent haotice.

Nu vreau sa treaca. Inchid ochii, ma concentrez si incerc sa profit de fiecare clipa la maxim, ignorand relativitatea timpului.

Inspir obsesiv. Simt fiecare gura de aer cum trece prin fiecare celula a corpului meu. Simt cum, odata cu aerul intra si viata in mine. Apoi expir. In mod normal, ar trebui sa simt cum iese viata din mine, nu?! Adica, din punct de vedere logic tot ce intra trebuie sa si iasa. Cel putin asa am auzit eu candva. Insa de data asta e o diferenta. Odata cu aerul „intrat”, intra si o parte din tine. Acea parte ce nu poate fi descrisa in cuvinte, acea parte aproape imperceptibila si de neinteles pentru ceilalti se pare ca ramane acolo.

Da, sunt o egoista notorie. Si afirm asta cu zambetul pe buze. Dar doar datorita tie, pentru ca de data asta ma refer numai la tine. Si eu sunt singura care poate indentifica acel miros, acea urma fina, dar in acelasi timp atat de puternica. Este ca si cum un lucru atat de mic face o diferenta atat de mare. Iar odata cu aerul inspirat, daca esti si tu prin preajma, involuntar inspir fericire.

Da! Sunt un geniu absolut! Am descoperit un nou miros! Oare va ajunge vre-odata in randul marilor parfumuri?! Sincer, ma indoiesc pentru ca, fiind singura care il poate percepe, sub nicio forma cu l-as putea conserva. Este un miros ce se cere a fi liber, un miros al incredereii, al afectiunii, al atasamentului, al sinceritatii si al devotamentului. Este o chintesenta. Si, sub nicio forma nu as putea comprima toate aceste simtiri intr-o fiola. Tot ce pot afirma este ca, oricat de haotic ar suna ceea ce am scris mai sus, ori de cate ori se face simtit acest parfum apar, involuntar, toate trairile mentionate, si multe altele imposibil de definit.

Iar ca o ultima mentiune, in locul lamuririlor suplimentare, multumirile sunt reciproce, si mai mult decat atat, sentimentul de fericire este dominant si persista.

***Inchid ochii si visez...visez ca dorm si ca visez ca te sarut...iar apoi deschid ochii si constat cu stupoare ca tot ce a mai ramas din visul visului meu este doar parfumul...si expir scurt, pentru a inspira obsesiv din nou si a relua intregul proces, convinsa ca nu a fost totul rodul imaginatiei mele...***

S. pentru V.

Hai sa ne ipocrizim si maine!

Hei, vino mai aproape!

Nu, nu, acum esti prea aproape!

Deci cine spuneai ca esti?

Iarta-ma, ti-am uitat numele.

De fapt, nici nu conteaza.

Stinge lumina, te rog!

Si apasa play!

Bun.

Acum poti fi oricine vreau eu, putem face si spune orice vrem si nu ne vede nimeni.

Nu, este o iluzie faptul ca tipu’ ala din dreapta ta se uita insistent in directia noastra.

Nimeni nu ne stie si nu stim pe nimeni.

...

Ok, acum aprinde lumina.

Am fost suficient de ipocriti pentru ziua de azi.

S.

Februarie, luni.

Era una din diminetile alea superbe de iarna in care nu ai alceva mai bun de facut decat, ei bine, da, sa dormi. Exact asta isi propusese sa faca in dimineata aia...sa doarma cat mai mult.

Daca n-as stii ca e vorba despre ea, as spune chiar ca i se citea multumirea pe chip, concretizata intr-o urma fina a unui zambet in coltul gurii...era tot ce isi putea dori...asta desigur, pana cand ceva incepe sa sune insistent...

- La dracu, credeam ca mi-am inchis telefonu’! bombanea in timp ce, ridicata in capul oaselor, scotocea in disperare in pat, langa pat, si imediat urma sa se uite si sub pat cand si-a dat seama ca sunetul devenit deja agasant nu venea din camera...

- Sfinte cacat cui ii arde de vizite luni dimineata?!

Uneori chiar avea impresia ca toata treaba asta cu vorbitul de una singura nu va avea vre-un final prea placut. Desi le spunea cunoscutilor ca de fapt discuta cu eul ei interior, in cele mai groaznice ganduri se imagina internata intr-o clinica de psihiatrie in jurul varstei a treia. Dar cu siguranta mai era destul pana atunci, iar prioritatea de fata o constituia sa afle cine a infaptuit sacrilegiul de a o trezi in prima zii a saptamanii.

In timp ce soneria se parea ca luase o pauza, desigur nu mai mare de 3 secunde, pentru ca apoi sa reinceapa sa emita aceleasi sunete agasante, ea depunea un adevarat efort de a se elibera din cearceaf. Inutil se pare si, conformandu-se situatiei se ridica infasurata in cearceaf, si ajunge pe hol cu o falca-n cer si una-n pamant, nu inainte de a se impiedica de tot ce depasea inaltimea de 5 centimetri in drumul ei. Mereu isi jura ca va face ordine prin casa, dar pentru toate astea exista un „maine” salvator. Inca 2 pasi ...si...misiune indeplinita! Era pregatita sa faca o scena oricui ar fi fost in spatele acelei blestemate de usi...oricui mai putin lui, se pare...

- Tu ?! Ce dumnezeului cauti aici azi?! Si mai ales...la ora asta?!

- Uhm... Un ’neata ar fi fost mai potrivit, dar ma multumesc si cu primirea pe care mi-ai facut-o. Pot sa intru?

...probabil uimirea ramasese extrem de bine intiparita pe chipul ei, caci nu a reusit sa rosteasca nimic in urmatoarele secunde. Iar cand s-a mai dezmeticit putin statea deja in fata holului gol, iar el ii facea semn din bucatarie cu tigara proaspat aprinsa...zambea...

- Imi place...uhm...pijamaua ta.

- ...

- Vrei o tigara?

- ...

- Sa inteleg ca pot sa imi fac si o cafea pana te hotarasti sa-mi raspunzi? Mai vrei tigara asta sau pot sa mi-o aprind eu?

- Nu mai fumez! ...nu acelasi lucru ar fi spus si scrumiera plina de la geam, doar ca nu vroia sa ii faca pe plac cu absolut nimic... Si nu te atinge de nimic! Asta nu mai este de mult si casa ta!

- Da, iar asta cu siguranta nu e cea mai calduroasa primire la care m-as fi asteptat, dar nu te prostii, ce naiba, hai sa vorbim ca doi oameni maturi si seriosi ce suntem, sau, ma rog, pretindem a fi.

- Seriosi pe dracu’! M-am saturat sa ma sune toate curvele tale! Anunta-le macar ca ti-ai schimbat numaru’!!! Ah, si ai putea sa le zici sa mai schimbe textele introductive, oricum nu iti mai amintesti numele lor nici daca le-ai fi tras-o cu o seara in urma!

...hmm, avea nevoie de mai mult dramatism pentru ca era hotarata de data asta sa nu lase garda jos nici macar o clipa. Se saturase sa il primeasca ori de cate ori se intorcea iar mai apoi el sa plece din nou dupa cateva zile...iar in tot timpul discutiei se juca nervos cu telefonul, la ultimele replici agitandu-l cu putere in aer, in timp ce cearceaful in care inca era infasurata ii alunecase suficient de mult incat sa lase sa se vada maieul si bretelele lui usor lasate si ele.

- Nu mai e vorba de asa ceva. De data asta chiar m-am schimbat. M-am gandit numai la tine in ultima vreme. Crede-ma, te rog, ca n-as fi venit aici daca nu as vorbi serios. Chiar atat de idiot ma crezi?! Crezi ca nu stiam ce ma asteapta?!

- Ipocritule! Intotdeauna stii ce te asteapta si cu toate astea mereu te intorci cu aceleasi replici fumate!

...a rostit ultima replica intr-un ritm crescendo, accentuand primul si ultimele 3 cuvinte...si ca scena sa fie completa a aruncat telefonul pe geamul deschis si a fugit inapoi in dormitor. A ajuns suficient de repede incat sa incuie usa si in timp ce se gandea cum isi va recupera telefonul mai tarziu, norocul ei ca statea doar la etajul 1, rememora dimineata ei minunata de luni care se transformase intr-un adevarat esec...

- Natasha..te rog, asculta-ma! Vorbesc serios de data asta! Deschide usa sa putem vorbi!

- Nu deschid nicio usa, nu mai avem ce discuta! Ai impresia ca poti veni aici ori de cate ori ai chef si sa imi calci inima in picioare cu atata nerusinare? ...facuse un efort considerabil sa rosteasca intreaga fraza printre sughiturile si lacrimile aparute instantaneu.

- Uite, stiu ca indiferent orice as spune acum nu o sa ma crezi si stiu ca m-am purtat ca un nemernic in ultimele luni. Meriti ceva mai bun de-atat, dar pana si eu pot fi mai bun de-atat! Si stii si tu asta. Da, in sufletul tau inca stii asta! Te rog, spune ceva...

- ...

...iar el pur si simplu statea in fund rezemat de usa camerei ei si asculta...asculta fiecare suspin si fiecare lacrima, asculta si il dureau atat de tare tocmai pentru ca se stia vinovat...ar fi vrut atat de mult sa schimbe toate astea, dar era, desigur prea tarziu.

- Stii, ma gandeam ca nu o sa vrei sa vorbim sau ca nu o sa imi asculti toate argumentele...si stiu cat de mult iti place sa citesti scrisori...nu ma pricep aproape deloc la asa ceva, dar cu toate astea ti-am scris una...sper ca ea sa reuseasca sa iti explice mai bine decat am putut-o face eu...o las aici, cand vei fi pregatita o sa deschizi usa si poate o sa o citesti...

Cu toate astea insa, contrar oricarui motiv perfect rational, si fara a-si putea explica nici macar siesi, ea inca il iubea...

I-a auzit pasii indepartandu-se usor, apoi usa deschizandu-se si inchizandu-se in urma lui. Ar mai fi stat inchisa acolo cel putin cateva ore ca sa se linisteasca daca nu ar fi fost in schimb manata de curiozitatea ei excesiva. A deschis usa imediat si a vazut pe podea un plic pe care ii era scris numele cu cea mai chinuita caligrafie pe care o vazuse vre-odata.

Era ca si cum pana si pixului si hartiei le fusese teama de ceea ce continea plicul...si cu aceeasi teama in suflet si cu mainile tremurandu-i l-a deschis si ea...

Concurs de proza arhiscurta

Avand in vedere ca m-am chinuit vre-o 5 minute si tot nu am gasit o introducere pe masura, ma voi multumi doar sa spun ca am descoperit un concurs de proza arhiscurta organizat de Trilema si m-am hotarat sa imi incerc si eu norocul. Astfel, dupa ceva caractere zdrobite pentru a ma incadra in limita de 495-505, cam asa arata textul final:

Nu vreau sa fiu prietena perfecta pentru tine si curva nenorocita pentru altii. Vreau sa ma trezesc intr-o dimineata in care sa nu fie nevoie sa ma uit in sertarul cu masti pentru a alege una potrivita. O dimineata in care toate prejudecatile vor disparea si nimeni nu ma va dispretui pentru ceea ce sunt, o dimineata in care minciuna imi va fi inteleasa si rautatea iertata, o dimineata in care nu-mi va fi teama, o dimineata a implinirilor...pentru ca toate celelalte sunt dimineti ale promisiunilor.

Certitudini indoielnice

"Nu vreau sa mai clipesc pentru a nu te pierde din vedere nici macar o fractiune de secunda.

Nu vreau sa mai respir pentru a putea auzi mai bine respiratia ta.

Nu vreau sa-mi mai bata inima pentru a putea simti mai bine bataile inimii tale.

Caci chiar daca nu clipesc, daca nu respir, si daca nu imi bate inima, sunt vie atata timp cat sunt cu tine."

* nu, nu este un cliseu...sunt lucruri unice...nu e vina mea ca toti le traiesc, sau ca pretind a o face. Oricum nu toti le inteleg si cu siguranta foarte putini le apreciaza...sentimentele mele sunt unice...paradoxal, viata in sine este un cliseu...

N.

Persistenta timpului in varianta egocentrista II

Ai ajuns sa iubesti pana si absenta mea, sa elogiezi fiecare amintire care ti-a mai ramas despre mine.

Rememorezi zilnic cat mai multe clipe petrecute impreuna si ajungi sa te urasti din ce in ce mai mult, de la o zi la alta, si sa te invinovatesti pentru fiecare detaliu, oricat de mic si insignifiant, pe care il uiti.

Ti-ai cizelat rabdarea si ai ajuns sa crezi ca o poti controla in intregime.

Desigur, nu a fost niciodata asa dar cel putin te amageai crezand acest lucru.

Cu toate ca nu vei recunoaste asta niciodata, a fost o perioada in care singurul lucru care te determina sa nu renunti erau cuvintele mele.

Iti alimentai constant flacara sperantei asteptand cu ardoare clipa in care ma voi intoarce.

Cu toate ca ai refuzat sa imi dai dreptate la inceput, desi stiai ca ma voi intoarce doar in momentul in care te-ai fi schimbat, o parte din tine astepta acest lucru, in timp ce o alta o respingea cu convingeri ferme.

Nu vreau sa imi imaginez cat de intens a fost conflictul interior, cat de mult te-ai consumat pana ai acceptat in cele din urma ca ai nevoie de mine.

Iar atunci asteptarea a devenit si mai apasatoare.

Atunci ai inceput sa te legi de orice iluzie in incercarea de a ajunge la mine la fel cum un orb cauta drumul catre lumina...au urmat deznadejde, furie si mai apoi resemnare...si abia dupa toate acestea m-am convins ca a sosit momentul potrivit sa ma intorc.

Vei zice poate ca am fost ingrata privind totul de sus si lasandu-te sa treci prin toate astea, dar stiu ca totul a fost cu un scop, iar in cele din urma vei vedea ca a meritat totul...pentru ca si eu te iubesc.

Iluzii II

Si ne-am intalnit...doar ca niciunul din noi nu e bun la matematica.

Vezi, ti-am spus ca faci meditatii degeaba...nu ai reusit sa calculezi exact mijlocul distantei...dar cu toate astea ne-am intalnit.

Poate era mai aproape de tine si de-aia parea ca ai atat de multa incredere in tine, sau poate era mai aproape de mine si de-aia m-au coplesit atat de multe emotii. In fond nu asta conteaza.

Uite, vom spune ca ne-am intalnit in imaginatia mea. Din cate stiu e un spatiu destul de vast si nimeni nu trebuie sa afle ca nu a fost asa, e suficient faptul ca stim noi.

Cand ne-am intalnit?

Nu de mult. Oricum reperele temporare ar fi inutile prin insasi relativitatea lor...

Cat a durat?

Nu suficient.

Cum a fost?

De nedescris.

Dar hai, de-amorul artei sa incerc sa descriu...

...

dupa 5 minute de privit in gol

...

dupa alte 5 minute de privit Luna

(mai tii minte cand iti spuneam "In noaptea asta iar dorm sub razele lunii?"...stii, e una din noptile alea si acum)

...

Nu pot, renunt!

A fost unic si stii asta...a fost ca si cum ai comprima toate emotiile intr-un sarut, ca si cum ai gusta din esenta fiecarei trairi in acelasi timp, ca si cum ai simti o explozie in interiorul tau si ai avea forta necesara sa o reprimi, ca si cum ai urca treapta cu treapta pana in varful lumii si apoi ai cobori in acelasi ritm...a fost unul din momentele alea care nu vrei sa se termine dar in acelasi timp poti jura ca dureaza de o eternitate...nu pot spune ca a fost doar un sarut...ar fi o adevarata blasfemie pentru ca stii ca a fost mai mult de-atat...doar ca...a fost...

Si nu a inceput nimic din ceea ce as fi vrut...

Persistenta timpului in varianta egocentrista I

Sculpteaza timpul, deformeaza-l!

Fa-l sa se plieze in functie de nevoile tale!

Topeste-l, ingheata-l, fa-l sa devina casant si apoi sparge-l!

Vei avea astfel dovada clara a faptului ca nimic nu va mai fi ca inainte.

Vei putea pierde oricat de multe clipe, caci stii ca vei dispune de infinit mai multe.

Cuvantul "timp" va disparea din vocabularul tau pentru ca nu va mai exista niciun termen, nici concret, si nici macar abstract, caruia sa il asociezi.

Vei face totul mult mai incet, fara graba, si vei putea zabovi oricat de mult asupra lucrurilor ce iti confera placere.

Vei avea vreme pentru orice si vei trece de la o etapa la alta numai atunci cand vei fi pregatit.

In schimb, nu vei mai putea invinovati pe nimeni pentru ceea ce patesti si va trebui sa inveti sa iti asumi responsabilitatea propriilor decizii.

Te vei schimba, te vei maturiza si probabil vei fi mandru de ceea ce vei deveni.

Doar ca nu vei mai dispune de niciun reper temporar, neavand la ce sa te raportezi, si indiferent de punctele de reper luate si de oricat de mult efort vei depune, nu vei obtine niciunul din lucrurile de care dispuneai inainte.

Schimbarile vor surveni de la sine, indiferent de vointa ta si poate chiar insesizabil.

Tu va trebui doar sa astepti mult...enorm de mult...pana ce infinitul va fi atins.

Iar daca ma vrei cu adevarat, abia atunci voi veni...dar vei stii atunci ca a meritat asteptarea pentru ca intre timp ai ajuns sa ma iubesti.

Va urma...

Iluzii I

Hai sa ne intalnim!

Cand?

Chiar acum!

Unde?

Nici la mine si nici la tine. Calculeaza unde se afla mijlocul distantei dintre noi. Ne vom intalni acolo. Si ne vom saruta fix in acel loc.

Asa va incepe totul...