Aleatoriu...

Ori de cate ori avea ocazia le reamintea cunoscutilor ca ea nu uraste pe nimeni si ca nu crede ca va putea vre-odata dispretui vre-o persoana in asa masura incat, conform standardelor ei riguroase, sentimental in cauza sa poata fi catalogat drept ura. Si sustinea aceste lucruri pe baza unui rationament bine pus la punct, asigurandu-se ca pledoaria sa nu va fi uitata, in schimb subiectul va fi, pur accidental, omis pe viitor.

Exceptie de la regula sa, devenita aproape litera de lege, o faceau insa situatiile. Da. Nu putea uri persoane, in schimb detesta din tot sufletul o multime de situatii...iar asta era una dintre ele...

Simtea cum totul se naruie in jurul ei...fiecare principiu in care investise ore intregi de cugetare parea acum nefondat, ilogic, toate actiunile alta data considerate intemeiate pareau acum utopii...era ca si cum se treziste in mijlocul unei lumi in care nu avea ce cauta, o lume din care nu facea parte, in care nu se regasea, dar era fortata de imprejurari sa se adapteze, sa se integreze...vroia sa alerge pe strazi si sa se simta libera sa faca ce vrea, libera sa poata spune ce simte si mai ales libera sa exileze din propria-i lume pe oricine merita asta. Cu toate astea insa, ea se simtea exilata, iar tot ce vroia era sa isi recapete partea de inocenta si naivitate pierduta , jurand ca o va pretui pe masura in viitor...

Iubea culorile...si tot ce putea intrezari era o pacla genusie ce plutea nestingherita prin vazduh. Alarmant era insa faptul ca parea a fi singura care observa. Iar cum oamenii ce-i invadasera lumea fara acordul sau, fara macar ca ea sa ii cunoasca, mergeau din ce in ce mai cocosati si mai posaci, pareau mai istoviti cu fiecare clipa ce trecea, a concluzionat rapid ca norul gri impovareaza vietile tuturor fara ca nimeni sa aiba habar. Ar fi vrut sa aiba un ventilator urias. Inca mai credea ca odata inlaturate problemele oamenii pot fii fericiti. Urma sa afle mai tarziu ca pana si atunci cand nu exista probleme oamenii aleg sa si le creeze singuri, mai degraba decat sa fie fericiti. Dar asta este deja alta poveste...

Am pierdut intre timp sirul cuvintelor, al randurilor si al ideilor...iar cu cat ma chinui sa scriu mai repede, tocmai pentru nu imi pierde din ganduri, cu atat am senzatia ca pierd mai mult...si s-ar putea sa fie o senzatie bine intemeiata...

Pana atunci insa, pana cand N. va reusi sa puna piatra de temelie pentru o alta lume numai a ei, exact pe locul unde cea veche s-a naruit, raman numai amintirile impletite pe alocuri cu dezamagiri... pentru ca nu a reusit sa spuna „te iubesc” in momentul in care a simtit-o cu adevarat...si pentru ca nu le-a spus ca ii lipsesc persoanele care ar fi meritat sa auda acele lucruri, iar celor carora le-a spus nu le-a pasat...si multe alte lucruri facute pentru persoane care s-a dovedit a nu le merita si-au pus fiecare amprenta asupra unui zambet care emana candva numai candoare...

S.