Ai ajuns sa iubesti pana si absenta mea, sa elogiezi fiecare amintire care ti-a mai ramas despre mine.
Rememorezi zilnic cat mai multe clipe petrecute impreuna si ajungi sa te urasti din ce in ce mai mult, de la o zi la alta, si sa te invinovatesti pentru fiecare detaliu, oricat de mic si insignifiant, pe care il uiti.
Ti-ai cizelat rabdarea si ai ajuns sa crezi ca o poti controla in intregime.
Desigur, nu a fost niciodata asa dar cel putin te amageai crezand acest lucru.
Cu toate ca nu vei recunoaste asta niciodata, a fost o perioada in care singurul lucru care te determina sa nu renunti erau cuvintele mele.
Iti alimentai constant flacara sperantei asteptand cu ardoare clipa in care ma voi intoarce.
Cu toate ca ai refuzat sa imi dai dreptate la inceput, desi stiai ca ma voi intoarce doar in momentul in care te-ai fi schimbat, o parte din tine astepta acest lucru, in timp ce o alta o respingea cu convingeri ferme.
Nu vreau sa imi imaginez cat de intens a fost conflictul interior, cat de mult te-ai consumat pana ai acceptat in cele din urma ca ai nevoie de mine.
Iar atunci asteptarea a devenit si mai apasatoare.
Atunci ai inceput sa te legi de orice iluzie in incercarea de a ajunge la mine la fel cum un orb cauta drumul catre lumina...au urmat deznadejde, furie si mai apoi resemnare...si abia dupa toate acestea m-am convins ca a sosit momentul potrivit sa ma intorc.
Vei zice poate ca am fost ingrata privind totul de sus si lasandu-te sa treci prin toate astea, dar stiu ca totul a fost cu un scop, iar in cele din urma vei vedea ca a meritat totul...pentru ca si eu te iubesc.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu