Iluzii II

Si ne-am intalnit...doar ca niciunul din noi nu e bun la matematica.

Vezi, ti-am spus ca faci meditatii degeaba...nu ai reusit sa calculezi exact mijlocul distantei...dar cu toate astea ne-am intalnit.

Poate era mai aproape de tine si de-aia parea ca ai atat de multa incredere in tine, sau poate era mai aproape de mine si de-aia m-au coplesit atat de multe emotii. In fond nu asta conteaza.

Uite, vom spune ca ne-am intalnit in imaginatia mea. Din cate stiu e un spatiu destul de vast si nimeni nu trebuie sa afle ca nu a fost asa, e suficient faptul ca stim noi.

Cand ne-am intalnit?

Nu de mult. Oricum reperele temporare ar fi inutile prin insasi relativitatea lor...

Cat a durat?

Nu suficient.

Cum a fost?

De nedescris.

Dar hai, de-amorul artei sa incerc sa descriu...

...

dupa 5 minute de privit in gol

...

dupa alte 5 minute de privit Luna

(mai tii minte cand iti spuneam "In noaptea asta iar dorm sub razele lunii?"...stii, e una din noptile alea si acum)

...

Nu pot, renunt!

A fost unic si stii asta...a fost ca si cum ai comprima toate emotiile intr-un sarut, ca si cum ai gusta din esenta fiecarei trairi in acelasi timp, ca si cum ai simti o explozie in interiorul tau si ai avea forta necesara sa o reprimi, ca si cum ai urca treapta cu treapta pana in varful lumii si apoi ai cobori in acelasi ritm...a fost unul din momentele alea care nu vrei sa se termine dar in acelasi timp poti jura ca dureaza de o eternitate...nu pot spune ca a fost doar un sarut...ar fi o adevarata blasfemie pentru ca stii ca a fost mai mult de-atat...doar ca...a fost...

Si nu a inceput nimic din ceea ce as fi vrut...

Persistenta timpului in varianta egocentrista I

Sculpteaza timpul, deformeaza-l!

Fa-l sa se plieze in functie de nevoile tale!

Topeste-l, ingheata-l, fa-l sa devina casant si apoi sparge-l!

Vei avea astfel dovada clara a faptului ca nimic nu va mai fi ca inainte.

Vei putea pierde oricat de multe clipe, caci stii ca vei dispune de infinit mai multe.

Cuvantul "timp" va disparea din vocabularul tau pentru ca nu va mai exista niciun termen, nici concret, si nici macar abstract, caruia sa il asociezi.

Vei face totul mult mai incet, fara graba, si vei putea zabovi oricat de mult asupra lucrurilor ce iti confera placere.

Vei avea vreme pentru orice si vei trece de la o etapa la alta numai atunci cand vei fi pregatit.

In schimb, nu vei mai putea invinovati pe nimeni pentru ceea ce patesti si va trebui sa inveti sa iti asumi responsabilitatea propriilor decizii.

Te vei schimba, te vei maturiza si probabil vei fi mandru de ceea ce vei deveni.

Doar ca nu vei mai dispune de niciun reper temporar, neavand la ce sa te raportezi, si indiferent de punctele de reper luate si de oricat de mult efort vei depune, nu vei obtine niciunul din lucrurile de care dispuneai inainte.

Schimbarile vor surveni de la sine, indiferent de vointa ta si poate chiar insesizabil.

Tu va trebui doar sa astepti mult...enorm de mult...pana ce infinitul va fi atins.

Iar daca ma vrei cu adevarat, abia atunci voi veni...dar vei stii atunci ca a meritat asteptarea pentru ca intre timp ai ajuns sa ma iubesti.

Va urma...

Iluzii I

Hai sa ne intalnim!

Cand?

Chiar acum!

Unde?

Nici la mine si nici la tine. Calculeaza unde se afla mijlocul distantei dintre noi. Ne vom intalni acolo. Si ne vom saruta fix in acel loc.

Asa va incepe totul...

Plantatie de miserupism sau multumiri de sarbatori

Iti multumesc! Da, chiar daca e atat de tarziu, tin sa iti multumesc enorm pentru fiecare data cand o dai in bara, pentru fiecare moment in care ma dezamagesti si pentru fiecare clipa in care regret ca ti-am mai dat inca o sansa.

Mai mult decat atat, iti multumesc pentru ca imi oferi motive sa nu-mi mai pese de tine.

Si nu in ultimul rand, iti datorez intreaga mea indiferenta.

...cam asta se auzea daca dadea play micii si singurei inregistrari de pe cd-ul pe care probabil i-l strecurase cineva de dimineata in cutia de scrisori...iar privirea i-a fost tintuita minute in sir asupra randurilor scrise pe plicul cd-ului:

Nu ma cauta, nici eu nu o voi face. Vreau doar sa iti demonstrez ca si eu pot fi asa, tine doar de determinare,

S.

Pentru ca fara voi nu sunt eu

Stiu, suna usor stupid poate. Si, cu toate ca detest sa trag linie si sa fac un bilant deala idiot la sfarsitul anului, se pare ca exact asta fac. Poate intr-o usoara alta forma, dar cam tot aia e ideea.

Si, avand in vedere ca imi storc neuronii in juru orei 2 noaptea pentru a concretiza aceasta idee, consider ca nu cer prea mult daca pretind putina consideratie pentru cele ce urmeaza.

Astfel, am concluzionat, destul de rapid ca devine inutil sa fac un bilant al schimbarilor pe care le-am suferit eu, al evolutiei diverselor planuri personale etcetera, si asta deoarece ar fi muuuult prea multe lucruri de mentionat si cu siguranta as omite destule. Astfel ca, un bilant mai relevant pentru sfarsitul acesta de an mi s-a parut acela al prietenilor si al prieteniilor legate, valorificate, dezvoltate s.a.m.d.

Desigur, tin sa imi cer scuze anticipat pentru ca voi omite cu siguranta involuntar persoane importante pe care le voi adauga in urma sesizarilor ulterioare (nu ezitati sa-mi faceti sesizari, unde este cazul), dar promit sa imi dau silinta sa surprind esentialul, chiar daca intr-o forma inedita.

Date fiind conditiile mentionate mai sus e posibil ca pentru tine, cel care citesti acum, sa fiu simplu simona, simo, sim (uneori cu posibile usoare inclinatii catre sin) care acorda sau nu puncte sau poate, mai rar, sims sau simi. As putea fi mia cantante si asta doar pentru ca tu esti mio cantante, sau scumpa mea pentru ca si tu esti scumpa mea si pe deasupra si ingerasul meu sughitator. Pot fi, de asemenea, puiu, copilu sau iubita pentru ca tu esti mami, sau pisi mare si lady in red pentru ca tu esti pisi mic si lady in white, si nu in ultimul rand pot fi urias pentru ca tu esti piticul meu.

Si da, am ales sa nu dau nume pentru ca detaliile mentionate sunt mai mult decat suficiente, iar persoanele vizate isi vor da singure seama. Iar ideea era, dupa cum probabil ati intuit, aceea de a multumi tuturor, dar in special celor care se regasesc in paragraful de mai sus. As putea bineinteles sa scriu un text de cateva ori mai mare decat asta in care sa mentionez cat de multe lucruri am invatat de la fiecare in ultimul an, dar cu siguranta m-as pierde pe parcurs. Pot insa sa va multumesc pentru tot ce ati facut sau ce nu ati facut, depinde de caz, si pentru ca ati ajuns sa fiti o parte din mine astfel incat pot afirma sus si tare ca fara voi nu sunt eu.

S.

Marti, 15

O cunostea atat de bine…sau cel putin asa pretindea ori de cate ori se certau...dar ceva nu era in regula de data asta...Ar fi trebuit sa-si dea seama ca se intampla ceva, ar fi trebuit sa ii vada mainile care ii tremurau in timp ce se chinuia sa-si aprinda tigara. Intotdeauna facea lucrul asta cu oarecare stangacie si niciodata nu ii iesea din prima, dar acum era ceva mai mult de-atat...iar pe el il amuza, nicidecum sa ii dea de banuit...

- Stii, n-ar trebui sa mai fac asta...sa fumez, adica...m-am lasat...

- Pai si atunci? De ce inca mai ai o tigara in mana?

Mare greseala. Incercase doar sa faca putina conversatie si tot ce reusise era sa provoace si mai multa tacere. Doamne, si cat de mult ura acea tacere! De-ar fi putut sa-i spuna...sa-i spuna ca singurul motiv pentru care fuma in ziua aceea era pentru a umple golurile din conversatie, pentru a se putea preface concentrata asupra fumului si a nu da atentia atmosferei apasatoare...Dar oricum, stia ca daca ar aduce toate aceste lucruri in discutie nu ar obtine nimic mai mult decat dorinta de a se ridica de pe scaun si de a pleca; lucru, de asemenea, imposibil,considera ea. Si era agitata...dar avea impresia ca orice alt gest in afara de cel de a fuma i-ar fi tradat starea de nervozitate; exceptie facand privirile aruncate aproape obsesiv catre ecranul telefonului...simtea ca ceva nu e ok, parca acea zi nu ar fi fost ca oricare alta a 15-a din luna. Astfel ca se multumea doar sa mute tigara printre degete si sa traga cate un fum la intervale cat mai scurte de timp...

- Nu conteaza...nu stiu...din obijnuinta poate...tu ce mai faci? Hai sa n-o mai lungim mult, te rog!

- Sa n-o mai lungim? Ai program dupa? Te vezi cu cineva? Ai putea macar sa stai sa bem o cafea si sa mai vorbim in liniste...mi-ai lipsit...

- Sa vorbim in liniste? Cred ca glumesti! Si, ma rog, ce alte lucruri ai mai dori sa facem in liniste? Nu ti se pare ca am avut parte de destula liniste in ultimele 3 luni de cand nu ai mai dat niciun semn de viata?! Desigur...iti e usor sa vi si sa pretinzi discutii linistite...nu ai idee prin cate am trecut in tot timpul asta...

Deja nu o mai uimeau micile schimbari ale comportamentului ei, cum ar fi tonul vocii din ce in ce mai ridicat. Se considera pe deplin indreptatita si probabil si el considera acelasi lucru, doar ca nu stia sa il arate...

Apoi au fost doar cateva clipe de liniste, dar suficiente pentru ca ea sa isi poata clarifica in minte ceea ce avea de facut...

- Uite cum sta treaba: o sa fiu scurta si la obiect, fara sa mai produc alte neintelegeri...nu stiu daca este sau nu asa pentru ca nu te-ai chinuit prea mult sa imi demonstrezi contrariul, dar eu nu mai pot continua chestia asta...orice ar fi ea...Dispari pur si simplu, fara sa spui un cuvant, te intorci dupa 3 luni ca si cum nu ne-am fi vazut de ieri si imi spui ca ti-am lipsit...Am terminat-o! Definitiv!

...iar ultimele 2 cuvinte le spusese atat de tare incat a trebuit sa suporte privirile oamenilor de la celelalte mese pentru cateva secunde...

In ultimele minute nu avusese curajul necesar sa ridice privirea de deasupra canii de cafea din care inca mai ieseau aburi...spusese totul exact ca pe un discurs de doi bani invatat pe de rost de acasa, iar tot ceea ce daduse cuvintelor o nota mai personala fusesera inflexiunile vocii ei.

Nu trecusera nici macar 30 de secunde si deja ii parea rau de ce spusese. Insa un lucru era sigur, si anume acela ca nu putea da inapoi. Si asta pentru ca asteptase prea mult acest moment si avea in spate, ca o puternica motivatie, toate serile pe care si le-a petrecut in absenta lui si in compania amintirilor si toate lucrurile pe care si le-a promis si pe care a jurat ca le va respecta...

Iar apoi s-a ridicat incet, dar hotarata, si-a luat geanta si a plecat. Nu ii placea sa dramatizeze lucrurile dar simtea ca acela fusese momentul ei. Ii captase atentia exact cum isi dorise, spusese tot ceea ce avea de spus, iar acum pleca...totul era perfect...aproape totul. A fost suficient un singur moment de slabiciune pentru a se spulbera, asemeni unui castel din carti de joc lovit de prima adiere a vantului, toata increderea si toata mandria ei...a fost suficient sa se intoarca si sa ii vada ochii plini de lacrimi...acea privire...una singura a fost de ajuns pentru a intelege cat de mult se inselase in privinta lui si cat de mult gresise ca nu ii acordase sansa sa spuna ceva, sa se apere...si mai era ceva...ceva ce ii spunea „Iarta-ma! Vino inapoi! Te rog!”...

Acum se ducea din nou in interiorul ei unul din conflictele alea groaznice...iar exteriorizarea acestui conflict o constituia faptul ca, desi statea cu fata catre el, se departa, mergand cu spatele...era ca si cum spiritul ar fi spus da, iar ratiunea nu...asta a fost greseala fatala...iar tot ce a mai auzit a fost...

... – Imi pare r...

...restul a fost lumina, claxoane, tipete, iar apoi intuneric...groaza...

S-a trezit brusc, cu lacrimi in ochi si tremurand din toate incheieturile. Era inca socata ca fusese doar un vis in ciuda faptului ca parea atat de real...cu toate astea insa, nu a reusit sa isi reprime tipatul scurt cand a descoperit, uitandu-se la post it-ul de pe noptiera, ca azi trebuie sa se intalneasca cu el...

...si e marti, 15...

Niciodata singur, impreuna cu noi...

Uite, scriu asta pentru tine, pentru a nu mai cauta asemanarile si a fi nevoit sa intuiesti lucrurile...si pentru ca e felul in care am ales sa iti spun si eu multumesc, un multumesc mare si cuprinzator.

Ar mai fi atatea de scris si parca totusi nu le-as scrie...pentru ca sunt lucruri care parca, odata scrise acum si aici, isi vor pierde din farmec si nu as vrea asta. Le voi lasa astfel doar spre a fi intuite...sau marturisite candva...

Pana atunci insa, sti ca mereu voi radia energie si buna dispozitie...care sper ca in cele din urma va ajunge sa vindece ranile nu numai la suprafata...

La multi ani, oficial!

S.

Duplicitate...

Imi reneg mastile. Nu vreau sa le mai accept, si nu vreau sa mai concept existenta lor.

Ma simt atat de pura fara ele, atat de usoara si de fericita…dar nu se poate asa, nu poate fi totul atat de simplu. Si trebuie sa imi umbresc fericirea deschizand mereu sertarul cu masti si alegand una de acolo. E atat de stupid...toate arata bine, dar de fapt fiecare are dezavantajele ei si oricat de mult as incerca, nu pot gasi una perfecta…si sunt nevoita sa le schimb…dar eu urasc schimbarea…

Nu mai vreau sa fiu prietena perfecta pentru tine si curva nenorocita pentru altii. Nu mai vreau sa te mint cu zambetul pe buze si sa te fac sa crezi ca sunt altcineva decat sunt de fapt. Nu mai vreau sa fiu pentru unii tipa sensibila si pentru altii printesa de gheata. Nu mai vreau nimic din toate astea...

Vreau sa ma trezesc intr-o dimineata in care sa nu fiu nevoita sa ma uit in sertarul cu masti si sa aleg una potrivita...o dimineata in care toate prejudecatile vor disparea si nimeni nu ma va dispretui pentru ceea ce sunt cu adevarat...o dimineata in care o minciuna imi va fi acceptata si inteleasa iar rautatea iertata...o dimineata in care nu imi va fi teama...o dimineata a implinirilor. Pentru ca toate celelalte sunt dimineti ale promisiunilor...

As renunta la masti. Pe cuvant ca as face-o…dar nu pot. Nu atata timp cat voi fi judecata pentru asta.

Si regret, regret nespus fiecare clipa petrecuta sub o alta identitate emotionala…dar nu pot sa fiu eu cand vad cat de mult rau ar face asta unor persoane la care tin. Si faptul ca vreau sa le protejez, asta chiar nu este o masca…si sunt mandra.

Pana atunci insa, pana in dimineata implinirilor, nu am decat de asteptat ca ceilalti sa se schimbe. Iar intre timp, ma duc sa imi fac ordine in sertarul cu masti…

N.

Rutina absurda

Pasii sai hotarati provocau un ecou teribil pe gresia din hol...dar un ecou si mai puternic era provocat in sufletul ei gol...azi era ziua in care se intorcea...

***

Privise in oglinda in fiecare dimineata si avea in minte o evidenta clara a tuturor schimbarilor ce au survenit plecarii lui. Schimbarile emotionale erau cele mai evidente, iar prietenii le puneau in seama maturizarii specifice varstei, desi nu era deloc asa.

Si de la prima privire in oglinda, in ziua cand nu numai casa ramasese goala, ci si sufletul si privirea ei, si pana in dimineata asta totul a fost numai asteptare.

Ai zice, daca ai putea vedea cum arata, ca aceasta asteptare era tot ce o mai tinea in viata, tot ce o tinea la limita dintre ratiune si iratiune. De la privirea in oglinda de dimineata si pana la urmatoarea privire in aceeasi oglinda de a doua zi dimineata totul era asteptare...ora dupa ora...zi dupa zi...

Isi imaginase aceasta intalnire in cele mai mici detalii, dar acum, odata cu sunetul pasilor lui parca uitase totul. Uitase ultimele saptamani, uitase diminetile pustii si toate cele prin care trecuse...era doar un gol in suflet...si asteptare. Si mai era si prima data cand isi dorea ca timpul sa treaca ceva mai redepe.

Stia foarte bine ca ceea ce urma sa faca era contrat tuturor principiilor ei, nu-i pasa. Se gandea doar la clipele petrecute in lipsa lui si stia ca nu vrea sa mai treaca prin asa ceva, indiferent de pret. Iar la urma urmei nici data trecuta cand se intorsese nu a fost atat de greu...el si-a cerut iertare, ea a iertat. Ce poate fi mai minunat de-atat?! Totul parea un joc atat de simplu...un absurd joc al hazardului...numai ca la prima greseala, la prima urma de slabiciune el isi lua jucariile si pleca, fara macar sa priveasca in urma. Iar ea il astepta pentru ca stia ca se va intoarce...dar cu ce pret?!

Si se ducea un conflict aprig in interiorul ei...i-ar fi sarit de gat si l-ar fi sarutat, trecand astfel peste toate momentele stanjenitoare aproape inevitabile, dar pe de alta parte nu ar fi vrut sa scape atat de usor. Si asta pentru ca era o fire razbunatoare, indiferent cat se chinuia sa ascunda asta, iar in momente ca acesta acea latura iesea in evidenta.

Ii era teama ca nu cumva sa strice totul prin ceea ce urma sa faca...ii era teama, dar in acelasi timp nu putea renunta pentru ca ar fi fost ca si cum s-ar fi abandonat, renuntand pana si la putina tarie de caracter care ii mai ramasese. Stia ca se va intoarce, dar avea nevoie de ceea ce urma sa faca mai mult decat de orice altceva.

- Iarta-ma! Te implor! Imi pare rau ca s-a intamplat din nou si ca am ajuns in aceeasi situatie...nu stiu ce a fost in capul meu...de fapt stiu, am fost un prost, te rog, iarta-ma...

...si avea lacrimi in ochi si ii tremura vocea...dar era inutil de data asta. Pentru ca in lacrimile lui s-au reflectat ochii ei goi inconjurati de cearcane pronuntate, iar fata de vocea lui aproape stinsa a contrastat voce ei hotarata...

- Dar daca eu as pleca acum, ma vei astepta?

...si fara alte cuvinte, s-a ridicat si a plecat...

A ajuns suficient de repede de cealalta parte a usii de la intrare. Doua secunde in plus si ar fi vazut cum o bufneste plansul, iar asta cu siguranta nu ar fi vrut.

El a ramas perplex...privind in gol si nestiind ce sa faca in continuare, caci la asa ceva chiar nu se asteptase. Iar atunci a dat cu ochii peste scrumiera plina si peste pachetul de Dunhil aruncat la intamplare pe masa...se apucase de fumat...si atunci si-a dat seama cat de mult rau ii facuse si nu-i venea sa creada...

Si a inceput sa planga...Nu mai facuse asta pana atunci, dar simtea ca numai asa se putea elibera partial.

Dar ea nu plecase...statea pe hol, pe treptele blocului si plangea...iar el plangea in bucatarie...

Aparent, in acel moment nu ii mai despartea decat o usa ce putea fi oricand deschisa... Intrebarea este insa cine o va deschide? Si, odata deschisa, va mai conta cine a plecat si cine a asteptat?

Tu ai deschide usa? Sau ai astepta?

Vid

„Sunt nebuna, da! Vorbesc cu un inel. Asa si ce-i cu asta?!

Da, e frustrant ca nu imi raspude inapoi, dar macar lui ii pot spune tot ce nu iti pot spune tie. Lui ii pot spune ca te-am mintit cand ti-am spus ca nu ma indepartezi de tine si ca nu esti un idiot. Pentru ca exact asta esti, un idiot care ma indeparteaza de el! Pentru ca nu raspunzi la telefon si pentru felul cum te porti cand nu suntem doar noi doi in variant fata in fata. Pentru ca as vrea sa iti tip in fata toate chestiile astea, dar pentru ca nu pot. De ce nu pot? Probabil de proasta, din aceleasi motive pentru care te-am mintit, pentru ca nu vreau sa te fac sa te simti prost si pentru ca imi place sa te vad asa cum esti cand ne vedem doar noi. Pentru ca la acel “tu” tin, inca tin, dupa atata timp.

Si ma mint singura. Firar a dracului de treaba, ma mint singura si imi spun ca de data asta te-ai schimbat si ca nu o sa mai faci nimic din toate lucrurile care ma deranjeaza atat de mult. Dar gresesc mereu. Si am gresit si de data asta si imi vine sa urlu. Oare chiar nu vezi toate lucrurile astea?

Stii, te urasc in unele momente. Sau cel putin asa am impresia. Adevarul este ca de fapt ma urasc pe mine in momentele alea. Si ma urasc pentru ca ma atasez exact de persoane care ma fac sa sufar, si ma urasc pentru ca nu pot fi indiferenta, si ma urasc pentru multe alte motive...

As vrea sa-ti pot striga toate aceste lucruri in fata, dar nu pot. Si tocmai de-aia le scriu.stiu ca oricum nu le vei citi vre-odata si tocmai de-aia imi e mai usor…De fapt, nici macar daca ai stii toate lucrurile astea nu stiu daca s-ar schimba ceva. Schimbarea trebuie sa vina de la mine. Sa invat sa spun nu…dar nu pot...si pentru asta ma urasc...“

De fapt ceea ce ura cel mai mult era sa scrie in jurnal, iar ceea ce scrisese era atat de alandala, nici urma de stilul ei. I se parea atat de fals sa se destainuie unei foi de hartie…dar cu toate astea plangea…si erau lacrimi de furie. Niciodata nu avusese un jurnal si nu intelegea ce se intampla cu ea acum. A privit perplexa agenda pe toate partile…a rasfoit cele cateva pagini pe care le scrisese si nu-i venea sa creada, pur si simplu nu se recunostea in randurile scrise. Si tocmai ea care isi spusese de atatea ori ca nu va pati asa ceva…pur si simplu refuza sa conceapa.

Era o seara linistita de iarna si focul ardea in semineu. Da, un ciseu, unul din tablourile alea idealiste. Ah, cat si-ar fi dorit sa fie si in sufletul ei macar o parte din linistea ce o inconjura. Dar se simtea ca un vulcan gata in orice moment sa erupa. Stia ce va urma si totusi i se putea citi o urma de nerabdare pe chip in asteptarea deznodamantului.

Si apoi s-a intamplat…totul a durat mai putin de o secunda…a fost unul din acele gesturi pe care nu le poti controla, unul din acele instincte caruia nu vrei sa i te impotrivesti …si a aruncat inelul in foc. Nu stia de ce a facut asta, stia doar ca focul mistuie tot si probabil isi dorea sa mistuie toata durerea ei si tot ce avea legatura cu el si cu inelul acela. Iar apoi a inceput sa planga. Siroaie de lacrimi i se prelingeau pe obrajii rosii, fara macar sa stie de ce…fara sa stie ce o durea mai tare. Privea in gol si lasa lacrimile ca curga de parca astfel ar fi pecetluit un juramant sau ar fi dus la bun sfarsit un ritual…

Iar apoi s-a enervat si a aruncat in foc si agenda in care scrisese cu putin timp inainte. Pentru ca era convinsa de faptul ca nu va mai vrea niciodata sa isi aminteasca ce scrisese si cum se simtea atunci cand o facuse.

Si privea in continuare in gol, cu ochii mari…si flacarile se inteteau…la fel si lacrimile ei…Dar nu mai simtea nimic, nici durere, nici ura, si nici regret…era doar ea intr-un vid interior infinit, holbandu-se la un foc in care ardeau ultimii doi ani din viata ei…si era singura…si era cald…si era bine…dar era vid, intuneric si nu mai era nimic…

Si ii va fi dor, foarte dor…