Marti, 15

O cunostea atat de bine…sau cel putin asa pretindea ori de cate ori se certau...dar ceva nu era in regula de data asta...Ar fi trebuit sa-si dea seama ca se intampla ceva, ar fi trebuit sa ii vada mainile care ii tremurau in timp ce se chinuia sa-si aprinda tigara. Intotdeauna facea lucrul asta cu oarecare stangacie si niciodata nu ii iesea din prima, dar acum era ceva mai mult de-atat...iar pe el il amuza, nicidecum sa ii dea de banuit...

- Stii, n-ar trebui sa mai fac asta...sa fumez, adica...m-am lasat...

- Pai si atunci? De ce inca mai ai o tigara in mana?

Mare greseala. Incercase doar sa faca putina conversatie si tot ce reusise era sa provoace si mai multa tacere. Doamne, si cat de mult ura acea tacere! De-ar fi putut sa-i spuna...sa-i spuna ca singurul motiv pentru care fuma in ziua aceea era pentru a umple golurile din conversatie, pentru a se putea preface concentrata asupra fumului si a nu da atentia atmosferei apasatoare...Dar oricum, stia ca daca ar aduce toate aceste lucruri in discutie nu ar obtine nimic mai mult decat dorinta de a se ridica de pe scaun si de a pleca; lucru, de asemenea, imposibil,considera ea. Si era agitata...dar avea impresia ca orice alt gest in afara de cel de a fuma i-ar fi tradat starea de nervozitate; exceptie facand privirile aruncate aproape obsesiv catre ecranul telefonului...simtea ca ceva nu e ok, parca acea zi nu ar fi fost ca oricare alta a 15-a din luna. Astfel ca se multumea doar sa mute tigara printre degete si sa traga cate un fum la intervale cat mai scurte de timp...

- Nu conteaza...nu stiu...din obijnuinta poate...tu ce mai faci? Hai sa n-o mai lungim mult, te rog!

- Sa n-o mai lungim? Ai program dupa? Te vezi cu cineva? Ai putea macar sa stai sa bem o cafea si sa mai vorbim in liniste...mi-ai lipsit...

- Sa vorbim in liniste? Cred ca glumesti! Si, ma rog, ce alte lucruri ai mai dori sa facem in liniste? Nu ti se pare ca am avut parte de destula liniste in ultimele 3 luni de cand nu ai mai dat niciun semn de viata?! Desigur...iti e usor sa vi si sa pretinzi discutii linistite...nu ai idee prin cate am trecut in tot timpul asta...

Deja nu o mai uimeau micile schimbari ale comportamentului ei, cum ar fi tonul vocii din ce in ce mai ridicat. Se considera pe deplin indreptatita si probabil si el considera acelasi lucru, doar ca nu stia sa il arate...

Apoi au fost doar cateva clipe de liniste, dar suficiente pentru ca ea sa isi poata clarifica in minte ceea ce avea de facut...

- Uite cum sta treaba: o sa fiu scurta si la obiect, fara sa mai produc alte neintelegeri...nu stiu daca este sau nu asa pentru ca nu te-ai chinuit prea mult sa imi demonstrezi contrariul, dar eu nu mai pot continua chestia asta...orice ar fi ea...Dispari pur si simplu, fara sa spui un cuvant, te intorci dupa 3 luni ca si cum nu ne-am fi vazut de ieri si imi spui ca ti-am lipsit...Am terminat-o! Definitiv!

...iar ultimele 2 cuvinte le spusese atat de tare incat a trebuit sa suporte privirile oamenilor de la celelalte mese pentru cateva secunde...

In ultimele minute nu avusese curajul necesar sa ridice privirea de deasupra canii de cafea din care inca mai ieseau aburi...spusese totul exact ca pe un discurs de doi bani invatat pe de rost de acasa, iar tot ceea ce daduse cuvintelor o nota mai personala fusesera inflexiunile vocii ei.

Nu trecusera nici macar 30 de secunde si deja ii parea rau de ce spusese. Insa un lucru era sigur, si anume acela ca nu putea da inapoi. Si asta pentru ca asteptase prea mult acest moment si avea in spate, ca o puternica motivatie, toate serile pe care si le-a petrecut in absenta lui si in compania amintirilor si toate lucrurile pe care si le-a promis si pe care a jurat ca le va respecta...

Iar apoi s-a ridicat incet, dar hotarata, si-a luat geanta si a plecat. Nu ii placea sa dramatizeze lucrurile dar simtea ca acela fusese momentul ei. Ii captase atentia exact cum isi dorise, spusese tot ceea ce avea de spus, iar acum pleca...totul era perfect...aproape totul. A fost suficient un singur moment de slabiciune pentru a se spulbera, asemeni unui castel din carti de joc lovit de prima adiere a vantului, toata increderea si toata mandria ei...a fost suficient sa se intoarca si sa ii vada ochii plini de lacrimi...acea privire...una singura a fost de ajuns pentru a intelege cat de mult se inselase in privinta lui si cat de mult gresise ca nu ii acordase sansa sa spuna ceva, sa se apere...si mai era ceva...ceva ce ii spunea „Iarta-ma! Vino inapoi! Te rog!”...

Acum se ducea din nou in interiorul ei unul din conflictele alea groaznice...iar exteriorizarea acestui conflict o constituia faptul ca, desi statea cu fata catre el, se departa, mergand cu spatele...era ca si cum spiritul ar fi spus da, iar ratiunea nu...asta a fost greseala fatala...iar tot ce a mai auzit a fost...

... – Imi pare r...

...restul a fost lumina, claxoane, tipete, iar apoi intuneric...groaza...

S-a trezit brusc, cu lacrimi in ochi si tremurand din toate incheieturile. Era inca socata ca fusese doar un vis in ciuda faptului ca parea atat de real...cu toate astea insa, nu a reusit sa isi reprime tipatul scurt cand a descoperit, uitandu-se la post it-ul de pe noptiera, ca azi trebuie sa se intalneasca cu el...

...si e marti, 15...