Rutina absurda

Pasii sai hotarati provocau un ecou teribil pe gresia din hol...dar un ecou si mai puternic era provocat in sufletul ei gol...azi era ziua in care se intorcea...

***

Privise in oglinda in fiecare dimineata si avea in minte o evidenta clara a tuturor schimbarilor ce au survenit plecarii lui. Schimbarile emotionale erau cele mai evidente, iar prietenii le puneau in seama maturizarii specifice varstei, desi nu era deloc asa.

Si de la prima privire in oglinda, in ziua cand nu numai casa ramasese goala, ci si sufletul si privirea ei, si pana in dimineata asta totul a fost numai asteptare.

Ai zice, daca ai putea vedea cum arata, ca aceasta asteptare era tot ce o mai tinea in viata, tot ce o tinea la limita dintre ratiune si iratiune. De la privirea in oglinda de dimineata si pana la urmatoarea privire in aceeasi oglinda de a doua zi dimineata totul era asteptare...ora dupa ora...zi dupa zi...

Isi imaginase aceasta intalnire in cele mai mici detalii, dar acum, odata cu sunetul pasilor lui parca uitase totul. Uitase ultimele saptamani, uitase diminetile pustii si toate cele prin care trecuse...era doar un gol in suflet...si asteptare. Si mai era si prima data cand isi dorea ca timpul sa treaca ceva mai redepe.

Stia foarte bine ca ceea ce urma sa faca era contrat tuturor principiilor ei, nu-i pasa. Se gandea doar la clipele petrecute in lipsa lui si stia ca nu vrea sa mai treaca prin asa ceva, indiferent de pret. Iar la urma urmei nici data trecuta cand se intorsese nu a fost atat de greu...el si-a cerut iertare, ea a iertat. Ce poate fi mai minunat de-atat?! Totul parea un joc atat de simplu...un absurd joc al hazardului...numai ca la prima greseala, la prima urma de slabiciune el isi lua jucariile si pleca, fara macar sa priveasca in urma. Iar ea il astepta pentru ca stia ca se va intoarce...dar cu ce pret?!

Si se ducea un conflict aprig in interiorul ei...i-ar fi sarit de gat si l-ar fi sarutat, trecand astfel peste toate momentele stanjenitoare aproape inevitabile, dar pe de alta parte nu ar fi vrut sa scape atat de usor. Si asta pentru ca era o fire razbunatoare, indiferent cat se chinuia sa ascunda asta, iar in momente ca acesta acea latura iesea in evidenta.

Ii era teama ca nu cumva sa strice totul prin ceea ce urma sa faca...ii era teama, dar in acelasi timp nu putea renunta pentru ca ar fi fost ca si cum s-ar fi abandonat, renuntand pana si la putina tarie de caracter care ii mai ramasese. Stia ca se va intoarce, dar avea nevoie de ceea ce urma sa faca mai mult decat de orice altceva.

- Iarta-ma! Te implor! Imi pare rau ca s-a intamplat din nou si ca am ajuns in aceeasi situatie...nu stiu ce a fost in capul meu...de fapt stiu, am fost un prost, te rog, iarta-ma...

...si avea lacrimi in ochi si ii tremura vocea...dar era inutil de data asta. Pentru ca in lacrimile lui s-au reflectat ochii ei goi inconjurati de cearcane pronuntate, iar fata de vocea lui aproape stinsa a contrastat voce ei hotarata...

- Dar daca eu as pleca acum, ma vei astepta?

...si fara alte cuvinte, s-a ridicat si a plecat...

A ajuns suficient de repede de cealalta parte a usii de la intrare. Doua secunde in plus si ar fi vazut cum o bufneste plansul, iar asta cu siguranta nu ar fi vrut.

El a ramas perplex...privind in gol si nestiind ce sa faca in continuare, caci la asa ceva chiar nu se asteptase. Iar atunci a dat cu ochii peste scrumiera plina si peste pachetul de Dunhil aruncat la intamplare pe masa...se apucase de fumat...si atunci si-a dat seama cat de mult rau ii facuse si nu-i venea sa creada...

Si a inceput sa planga...Nu mai facuse asta pana atunci, dar simtea ca numai asa se putea elibera partial.

Dar ea nu plecase...statea pe hol, pe treptele blocului si plangea...iar el plangea in bucatarie...

Aparent, in acel moment nu ii mai despartea decat o usa ce putea fi oricand deschisa... Intrebarea este insa cine o va deschide? Si, odata deschisa, va mai conta cine a plecat si cine a asteptat?

Tu ai deschide usa? Sau ai astepta?