Concurs de proza arhiscurta, editia II

Mandra nevoie mare de punctajul obtinut la editia trecuta, ceva mai mare decat ma asteptam, revin cu un text cu care particip aici .

Cu toate ca nu vei admite niciodata, a fost o vreme in care iti alimentai constant flacara sperantei, asteptand cu ardoare clipa in care ma voi intoarce. Si nu vreau sa imi imaginez cat de intens a fost conflictul interior pana cand ai acceptat ca ai nevoie de mine.
Au urmat apoi clipe de deznadejde, furie, resemnare...Abia dupa toate acestea m-am convins ca a sosit momentul potrivit sa revin.
Insa rotile, ah, rotile se invart permanent. Iar de data asta eu sunt tu, si tu, ei bine, habar n-ai sa fii eu...

Dorinte ideatice

Vreau flacari iscate din senin

Sa mistuie intreaga mea simtire,

Iar ape-nvolburate si pelin

Sa schimbe-o impasibila privire.

Vreau doar uitare, doar atat

Promit ca-ti voi mai cere,

S-o simt ca ma cuprinde-ncat

Va piere-orice durere.

Iar peste tot ce am primit

Mai vreau o briza fina,

De timp...sufland spre infinit

Si emanand lumina...

Ar fi vrut de asemenea multe alte lucruri printre care si simpla capacitate de a-si ordona logic ideile, gandurile...ar fi dat orice pentru putina ratiune in acele zile in care totul era atat de haotic in viata ei, acest lucru regasindu-se pana si in cele mai banale gesturi...isi dorea cu ardoare stabilitate si certitudine si vroia ca si ceilalti sa ii inteleaga dorinta ce tindea sa devina o necesitate...si cel mai important, era intr-o permanenta lupta cu ea insasi, miza fiind chiar redefinirea individualitatii sale. Ceea ce nu stiau ceilalti insa, era faptul ca orice imbold venit din exterior putea, deopotriva, stimula oricare din laturile personalitatii ei...mai dificil era insa sa ghicesti exact pe care...si tocmai asta facea totul atat de incitant...

N.

Ultimul spectacol din stagiunea de iarna

Avea emotii atat de mari incat simtea ca se topeste, desi temperatura era suficient de scazuta astfel incat sa nu existe acest risc. Isi alesese cu mare grija locul unde avea sa ofere ultima reprezentatie din aceasta stagiune si pregatise totul in cele mai mici detalii timp de saptamani intregi. Avea sa fie cea mai mare reusita a lui si, data fiind ziua in care urma sa aiba loc spectacolul, miza ca o nota de imprevizibilitate ii va garanta si mai multe aprecieri.

De asemenea nu trebuie uitat faptul ca era un romantic incurabil si tocmai din acest motiv si-a ales ca loc pentru marea sa reprezentatie o poiana retrasa in care se aflau doi indragostiti. Poate era un cliseu pentru colegii lui de trupa dar pentru el dragostea sincera a celor doi tineri reprezenta cel mai frumos lucru si simtea o onoare imensa ca prin simpla lui prezenta ar putea pecetlui intr-un fel relatia celor doi.

Era o dupa amiaza placuta de martie in care vantul nu avea sa il deranjeze absolut deloc. Cu toate astea insa, tot avea emotii, aflandu-se abia la prima experienta de acest fel. Inutil au incercat colegii pe de-o parte sa il incurajeze sa se bucure de fiecare moment si sa aiba incredere in sine, dar pe de alta parte, in cazul in care spectacolul nu va avea impactul dorit, sa nu puna la suflet tot ceea ce aude pentru ca de cele mai multe ori oamenii jignesc involuntar, lasandu-se purtati de valul prejudecatilor.

Intr-un final si-a facut curajul necesar si a pornit. Si-a dat drumul din inaltul cerului si se balansa atat de lin catre pamant, dar in acelasi timp capata o viteza ametitoare. Simtea adrenalina cum creste odata cu apropierea sa de sol si acelasi lucru se intampla si cu increderea sa in sine. Se simtea un zeu pogorandu-se printre muritori...numai de-ar fi stiut in momentul ala de cata naivitate da dovada prin ceea ce gandea...

Totul a durat mai putin de cateva minute...s-a apropiat de pamant suficient de mult cat sa ii zareasca pe cei doi intradostiti. Pentru el, acesta reprezenta punctul culminant al spectacolului. Practic, pentru ei fusese totul si fara sa isi dea seama simtea nevoia sa ii fie apreciat intregul efort de catre cei doi. Insa nu urma sa fie deloc asa...fata parea ca se bucura pe deplin de spectacolul creat, razand si invartindu-se, insa... ceva parea a nu fi in regula cu baiatul...din ceea ce vedea pe chipul lui nu se putea citi nici urma de incantare. Atunci in sufletul micului nostru artist a inceput sa se strecoare indoiala si teama. Se gandea ca poate nu s-a ridicat la asteptarile baiatului, ca poate a gresit cu ceva. Nu isi putea imagina ce a mers prost iar propria candoare nu ii permitea sa vada adevarul. De fapt, nici nu putea concepe existenta unui adevar atat de dur...pentru el nu exista suparare, nici durere si mai ales nu intelegea care-i treaba cu nemultumirea. Se intreba adesea de ce sunt oamnii nemultumiti cand, spunea el, sunt de o infinitate de ori mai multe motive sa fi fericit. Dar, pentru a nu ma abate prea mult de la firul povestii, iata ce discutie a surprins intre cei doi...

- Hai, serios, bucura-te si tu macar putin! Uite cat de frumos e, cum poti fi atat de insensibil in fata unui asemenea spectacol? Hai, nu mai fi posac! Ridica-te si invarte-te cu mine! ... cu greu le-a distins ca fiind vorbele fetei, rostite printre hohote de ras...

- E na! Termina cu tampeniile astea! Te porti de parca am mai fi copii...oricum e doar ceva temporar...pana maine o sa uiti ca s-a intamplat. Nu inteleg de ce te agiti atat...sunt doar cativa fulgi de nea la inceput de martie...

Asta a fost tot ce a auzit, o pala de vant lovindu-l in plin si impingandu-l la cativa metri distanta. Cu toate astea, auzise mai mult decat suficient...cuvintele ii rasunau in cap asemeni unei placi de gramofon zgariata...”sunt doar cativa fulgi de nea”...nu credea niciodata ca oamenii pot spune asa ceva la adresa lor...nu meritau atata desconsiderare...el care alesese sa isi sustina primul spectacol la inceputul primaverii, fiind constient ca va fi si ultimul, dar tocmai datorita faptului ca ii placea sa traiasca intens fiecare experienta a considerat ca va fi suficient...el care...el care avea o parere atat de buna despre oameni, care ii considera cele mai nobile fiinte datorita faptului ca erau capabile de sentimente pe perioade lungi de timp, pe cand existenta lui reprezenta intruchiparea efemeritatii...

Toate acestea i-au trecut prin gand in cele cateva clipe cat a mai durat pana a atins pamantul, cald inca dupa atingerea primelor raze de soare din acel an. Era atat de trist...ii fusesera demonstrate ca fiind false cele mai adanci convingeri ale sale...

Zeci de alte intrebari i-au trecut prin minte dar nu mai gasea rostul niciuneia dintre ele, considerand totul ca fiind zadarnic...si astfel, singur si deznadajduit si-a petrecut ultimele clipe, rostind mecanic „sunt doar un fulg de nea...doar un fulg...”...iar apoi s-a topit.

Desigur, in tot acest timp cei doi nici nu aveau cum sa banuiasca drama prin care a trecut micul fulg de nea ce se crezuse un artist si ii crezuse pe ei niste fiinte incapabile de a produce suferinta. Ei si-au continuat discutiile cotidiene, in timp ce un suflet atat de nobil pierise indurerat din vina lor...

Dar totusi...de ce baiatul nu s-a putut bucura de asa zisul spectacol reprezentat de ultima ninsoare?! De ce oamenii asteapta de fiecare data sa cada cortina pentru a aprecia valoarea unui spectacol, dar nu pot da dovada de suficienta onestitate pentru a-i aprecia valoarea si in timp ce se joaca?! De cate ori nu ti s-a intamplat si tie sa te gandesti cu nostalgie la un anumit eveniment si sa regreti faptul ca nu ai profitat la maxim de el in momentul respectiv?! ...

Gandeste-te la asta...micul meu prieten, pe care sunt sigura ca l-ai cunoscut si tu iarna asta, ar aprecia...

S.

Fragmente de timp

Copilarie, ce-ai facut

Cu praful din clepsidra?

Atunci vivace, acum tacut

N-am timp macar sa-l mai ascult

Cum curge lin, indiferent

Sfidand atrocele prezent.

Si nu am timp, ca-n alte dati

Cand rusinos privind in parti

Sau contempland eterna zare

Ii mai sopteam "ma fac eu mare..."

S.

Perceptii aparent haotice.

Nu vreau sa treaca. Inchid ochii, ma concentrez si incerc sa profit de fiecare clipa la maxim, ignorand relativitatea timpului.

Inspir obsesiv. Simt fiecare gura de aer cum trece prin fiecare celula a corpului meu. Simt cum, odata cu aerul intra si viata in mine. Apoi expir. In mod normal, ar trebui sa simt cum iese viata din mine, nu?! Adica, din punct de vedere logic tot ce intra trebuie sa si iasa. Cel putin asa am auzit eu candva. Insa de data asta e o diferenta. Odata cu aerul „intrat”, intra si o parte din tine. Acea parte ce nu poate fi descrisa in cuvinte, acea parte aproape imperceptibila si de neinteles pentru ceilalti se pare ca ramane acolo.

Da, sunt o egoista notorie. Si afirm asta cu zambetul pe buze. Dar doar datorita tie, pentru ca de data asta ma refer numai la tine. Si eu sunt singura care poate indentifica acel miros, acea urma fina, dar in acelasi timp atat de puternica. Este ca si cum un lucru atat de mic face o diferenta atat de mare. Iar odata cu aerul inspirat, daca esti si tu prin preajma, involuntar inspir fericire.

Da! Sunt un geniu absolut! Am descoperit un nou miros! Oare va ajunge vre-odata in randul marilor parfumuri?! Sincer, ma indoiesc pentru ca, fiind singura care il poate percepe, sub nicio forma cu l-as putea conserva. Este un miros ce se cere a fi liber, un miros al incredereii, al afectiunii, al atasamentului, al sinceritatii si al devotamentului. Este o chintesenta. Si, sub nicio forma nu as putea comprima toate aceste simtiri intr-o fiola. Tot ce pot afirma este ca, oricat de haotic ar suna ceea ce am scris mai sus, ori de cate ori se face simtit acest parfum apar, involuntar, toate trairile mentionate, si multe altele imposibil de definit.

Iar ca o ultima mentiune, in locul lamuririlor suplimentare, multumirile sunt reciproce, si mai mult decat atat, sentimentul de fericire este dominant si persista.

***Inchid ochii si visez...visez ca dorm si ca visez ca te sarut...iar apoi deschid ochii si constat cu stupoare ca tot ce a mai ramas din visul visului meu este doar parfumul...si expir scurt, pentru a inspira obsesiv din nou si a relua intregul proces, convinsa ca nu a fost totul rodul imaginatiei mele...***

S. pentru V.

Hai sa ne ipocrizim si maine!

Hei, vino mai aproape!

Nu, nu, acum esti prea aproape!

Deci cine spuneai ca esti?

Iarta-ma, ti-am uitat numele.

De fapt, nici nu conteaza.

Stinge lumina, te rog!

Si apasa play!

Bun.

Acum poti fi oricine vreau eu, putem face si spune orice vrem si nu ne vede nimeni.

Nu, este o iluzie faptul ca tipu’ ala din dreapta ta se uita insistent in directia noastra.

Nimeni nu ne stie si nu stim pe nimeni.

...

Ok, acum aprinde lumina.

Am fost suficient de ipocriti pentru ziua de azi.

S.

Februarie, luni.

Era una din diminetile alea superbe de iarna in care nu ai alceva mai bun de facut decat, ei bine, da, sa dormi. Exact asta isi propusese sa faca in dimineata aia...sa doarma cat mai mult.

Daca n-as stii ca e vorba despre ea, as spune chiar ca i se citea multumirea pe chip, concretizata intr-o urma fina a unui zambet in coltul gurii...era tot ce isi putea dori...asta desigur, pana cand ceva incepe sa sune insistent...

- La dracu, credeam ca mi-am inchis telefonu’! bombanea in timp ce, ridicata in capul oaselor, scotocea in disperare in pat, langa pat, si imediat urma sa se uite si sub pat cand si-a dat seama ca sunetul devenit deja agasant nu venea din camera...

- Sfinte cacat cui ii arde de vizite luni dimineata?!

Uneori chiar avea impresia ca toata treaba asta cu vorbitul de una singura nu va avea vre-un final prea placut. Desi le spunea cunoscutilor ca de fapt discuta cu eul ei interior, in cele mai groaznice ganduri se imagina internata intr-o clinica de psihiatrie in jurul varstei a treia. Dar cu siguranta mai era destul pana atunci, iar prioritatea de fata o constituia sa afle cine a infaptuit sacrilegiul de a o trezi in prima zii a saptamanii.

In timp ce soneria se parea ca luase o pauza, desigur nu mai mare de 3 secunde, pentru ca apoi sa reinceapa sa emita aceleasi sunete agasante, ea depunea un adevarat efort de a se elibera din cearceaf. Inutil se pare si, conformandu-se situatiei se ridica infasurata in cearceaf, si ajunge pe hol cu o falca-n cer si una-n pamant, nu inainte de a se impiedica de tot ce depasea inaltimea de 5 centimetri in drumul ei. Mereu isi jura ca va face ordine prin casa, dar pentru toate astea exista un „maine” salvator. Inca 2 pasi ...si...misiune indeplinita! Era pregatita sa faca o scena oricui ar fi fost in spatele acelei blestemate de usi...oricui mai putin lui, se pare...

- Tu ?! Ce dumnezeului cauti aici azi?! Si mai ales...la ora asta?!

- Uhm... Un ’neata ar fi fost mai potrivit, dar ma multumesc si cu primirea pe care mi-ai facut-o. Pot sa intru?

...probabil uimirea ramasese extrem de bine intiparita pe chipul ei, caci nu a reusit sa rosteasca nimic in urmatoarele secunde. Iar cand s-a mai dezmeticit putin statea deja in fata holului gol, iar el ii facea semn din bucatarie cu tigara proaspat aprinsa...zambea...

- Imi place...uhm...pijamaua ta.

- ...

- Vrei o tigara?

- ...

- Sa inteleg ca pot sa imi fac si o cafea pana te hotarasti sa-mi raspunzi? Mai vrei tigara asta sau pot sa mi-o aprind eu?

- Nu mai fumez! ...nu acelasi lucru ar fi spus si scrumiera plina de la geam, doar ca nu vroia sa ii faca pe plac cu absolut nimic... Si nu te atinge de nimic! Asta nu mai este de mult si casa ta!

- Da, iar asta cu siguranta nu e cea mai calduroasa primire la care m-as fi asteptat, dar nu te prostii, ce naiba, hai sa vorbim ca doi oameni maturi si seriosi ce suntem, sau, ma rog, pretindem a fi.

- Seriosi pe dracu’! M-am saturat sa ma sune toate curvele tale! Anunta-le macar ca ti-ai schimbat numaru’!!! Ah, si ai putea sa le zici sa mai schimbe textele introductive, oricum nu iti mai amintesti numele lor nici daca le-ai fi tras-o cu o seara in urma!

...hmm, avea nevoie de mai mult dramatism pentru ca era hotarata de data asta sa nu lase garda jos nici macar o clipa. Se saturase sa il primeasca ori de cate ori se intorcea iar mai apoi el sa plece din nou dupa cateva zile...iar in tot timpul discutiei se juca nervos cu telefonul, la ultimele replici agitandu-l cu putere in aer, in timp ce cearceaful in care inca era infasurata ii alunecase suficient de mult incat sa lase sa se vada maieul si bretelele lui usor lasate si ele.

- Nu mai e vorba de asa ceva. De data asta chiar m-am schimbat. M-am gandit numai la tine in ultima vreme. Crede-ma, te rog, ca n-as fi venit aici daca nu as vorbi serios. Chiar atat de idiot ma crezi?! Crezi ca nu stiam ce ma asteapta?!

- Ipocritule! Intotdeauna stii ce te asteapta si cu toate astea mereu te intorci cu aceleasi replici fumate!

...a rostit ultima replica intr-un ritm crescendo, accentuand primul si ultimele 3 cuvinte...si ca scena sa fie completa a aruncat telefonul pe geamul deschis si a fugit inapoi in dormitor. A ajuns suficient de repede incat sa incuie usa si in timp ce se gandea cum isi va recupera telefonul mai tarziu, norocul ei ca statea doar la etajul 1, rememora dimineata ei minunata de luni care se transformase intr-un adevarat esec...

- Natasha..te rog, asculta-ma! Vorbesc serios de data asta! Deschide usa sa putem vorbi!

- Nu deschid nicio usa, nu mai avem ce discuta! Ai impresia ca poti veni aici ori de cate ori ai chef si sa imi calci inima in picioare cu atata nerusinare? ...facuse un efort considerabil sa rosteasca intreaga fraza printre sughiturile si lacrimile aparute instantaneu.

- Uite, stiu ca indiferent orice as spune acum nu o sa ma crezi si stiu ca m-am purtat ca un nemernic in ultimele luni. Meriti ceva mai bun de-atat, dar pana si eu pot fi mai bun de-atat! Si stii si tu asta. Da, in sufletul tau inca stii asta! Te rog, spune ceva...

- ...

...iar el pur si simplu statea in fund rezemat de usa camerei ei si asculta...asculta fiecare suspin si fiecare lacrima, asculta si il dureau atat de tare tocmai pentru ca se stia vinovat...ar fi vrut atat de mult sa schimbe toate astea, dar era, desigur prea tarziu.

- Stii, ma gandeam ca nu o sa vrei sa vorbim sau ca nu o sa imi asculti toate argumentele...si stiu cat de mult iti place sa citesti scrisori...nu ma pricep aproape deloc la asa ceva, dar cu toate astea ti-am scris una...sper ca ea sa reuseasca sa iti explice mai bine decat am putut-o face eu...o las aici, cand vei fi pregatita o sa deschizi usa si poate o sa o citesti...

Cu toate astea insa, contrar oricarui motiv perfect rational, si fara a-si putea explica nici macar siesi, ea inca il iubea...

I-a auzit pasii indepartandu-se usor, apoi usa deschizandu-se si inchizandu-se in urma lui. Ar mai fi stat inchisa acolo cel putin cateva ore ca sa se linisteasca daca nu ar fi fost in schimb manata de curiozitatea ei excesiva. A deschis usa imediat si a vazut pe podea un plic pe care ii era scris numele cu cea mai chinuita caligrafie pe care o vazuse vre-odata.

Era ca si cum pana si pixului si hartiei le fusese teama de ceea ce continea plicul...si cu aceeasi teama in suflet si cu mainile tremurandu-i l-a deschis si ea...

Concurs de proza arhiscurta

Avand in vedere ca m-am chinuit vre-o 5 minute si tot nu am gasit o introducere pe masura, ma voi multumi doar sa spun ca am descoperit un concurs de proza arhiscurta organizat de Trilema si m-am hotarat sa imi incerc si eu norocul. Astfel, dupa ceva caractere zdrobite pentru a ma incadra in limita de 495-505, cam asa arata textul final:

Nu vreau sa fiu prietena perfecta pentru tine si curva nenorocita pentru altii. Vreau sa ma trezesc intr-o dimineata in care sa nu fie nevoie sa ma uit in sertarul cu masti pentru a alege una potrivita. O dimineata in care toate prejudecatile vor disparea si nimeni nu ma va dispretui pentru ceea ce sunt, o dimineata in care minciuna imi va fi inteleasa si rautatea iertata, o dimineata in care nu-mi va fi teama, o dimineata a implinirilor...pentru ca toate celelalte sunt dimineti ale promisiunilor.

Certitudini indoielnice

"Nu vreau sa mai clipesc pentru a nu te pierde din vedere nici macar o fractiune de secunda.

Nu vreau sa mai respir pentru a putea auzi mai bine respiratia ta.

Nu vreau sa-mi mai bata inima pentru a putea simti mai bine bataile inimii tale.

Caci chiar daca nu clipesc, daca nu respir, si daca nu imi bate inima, sunt vie atata timp cat sunt cu tine."

* nu, nu este un cliseu...sunt lucruri unice...nu e vina mea ca toti le traiesc, sau ca pretind a o face. Oricum nu toti le inteleg si cu siguranta foarte putini le apreciaza...sentimentele mele sunt unice...paradoxal, viata in sine este un cliseu...

N.

Persistenta timpului in varianta egocentrista II

Ai ajuns sa iubesti pana si absenta mea, sa elogiezi fiecare amintire care ti-a mai ramas despre mine.

Rememorezi zilnic cat mai multe clipe petrecute impreuna si ajungi sa te urasti din ce in ce mai mult, de la o zi la alta, si sa te invinovatesti pentru fiecare detaliu, oricat de mic si insignifiant, pe care il uiti.

Ti-ai cizelat rabdarea si ai ajuns sa crezi ca o poti controla in intregime.

Desigur, nu a fost niciodata asa dar cel putin te amageai crezand acest lucru.

Cu toate ca nu vei recunoaste asta niciodata, a fost o perioada in care singurul lucru care te determina sa nu renunti erau cuvintele mele.

Iti alimentai constant flacara sperantei asteptand cu ardoare clipa in care ma voi intoarce.

Cu toate ca ai refuzat sa imi dai dreptate la inceput, desi stiai ca ma voi intoarce doar in momentul in care te-ai fi schimbat, o parte din tine astepta acest lucru, in timp ce o alta o respingea cu convingeri ferme.

Nu vreau sa imi imaginez cat de intens a fost conflictul interior, cat de mult te-ai consumat pana ai acceptat in cele din urma ca ai nevoie de mine.

Iar atunci asteptarea a devenit si mai apasatoare.

Atunci ai inceput sa te legi de orice iluzie in incercarea de a ajunge la mine la fel cum un orb cauta drumul catre lumina...au urmat deznadejde, furie si mai apoi resemnare...si abia dupa toate acestea m-am convins ca a sosit momentul potrivit sa ma intorc.

Vei zice poate ca am fost ingrata privind totul de sus si lasandu-te sa treci prin toate astea, dar stiu ca totul a fost cu un scop, iar in cele din urma vei vedea ca a meritat totul...pentru ca si eu te iubesc.