Scrum.

Asta e tot ce a mai ramas din tigara pe care o fumai ieri. Un scrum inecacios, un scrum pe care doar privindu-l in scrumiera il si simti cum…

Iar aberez. Nu e scrum in scrumiera si nu te-am mai vazut fumand de o luna. Vroiam doar sa spun ca ma simt arsa pe interior. Simt ca depozitul de energie, dorinta, pasiune, placere a ars aproape de tot.

Si ma intrebati toti ce am patit…e atat de frustrant sa nu pot spune. Sa zic „nimic“ cand stiu foarte bine ca nu e asa si sa imi musc buzele in loc de „lasati-ma dracului in pace“. Si toate astea pentru a pastra aparentele.

Urasc prejudecatile si principiile absurde. De ce trebuie sa mint atunci cand nu ma simt bine? De ce sa afisez zambete false atunci cand nu am chef sa zambesc? De ce sa fiu altfel decat sunt eu, doar pentru altii?

De aici pornesc toate tampeniile de genu‘...falsitate si ipocrizie. Din dorinta de a fi perfect si de a impresiona. Mai trist este cand uiti cine esti de fapt si nu te mai poti regasi.

Nu spun ca sunt falsa. Nu intotdeauna. De fapt, nu prea des. E doar acelasi cacat cu „mastile“ pe care il stie fiecare. O prostie, de altfel, dar o prostie care functioneaza de minune.

Deci nu as putea spune ca m-as fi pierdut din cauza falsitatii. Nici macar nu stiu de ce m-am pierdut, cu atat mai putin unde m-as putea regasi.

Dar nici macar nu am timp sa ma gandesc. Iar intr-un mod mai mult, sau mai putin serios, chiar trebuie sa ma gasesc. Simt asta. Dar nu am timp...

...si timpul e scrum...el chiar este.