E cea mai lunga poveste pe care o stiu. Mi-ar fi mai usor sa spun, ca si in basme, ca este o poveste fara sfarsit. Si as zice asta pe drept motiv, pentru ca inca nu i-am gasit sfarsitul si as putea jura ca nu il voi gasi vreodata chiar de ar fi chiar in fata mea. Si asta poate si pentru ca as refuza finalul, as refuza sa accept faptul ca s-a terminat, si m-as amagi fie si numai cu ganduri si cu amintiri a ceea ce a fost odata, orice numai sa tin aprinsa acea flacara de care am atata nevoie. Flacara care chiar daca uneori pare stinsa stiu ca a ramas macar o mica cantitate de jar si ca este suficienta o singura adiere usoara de vant pentru a fi reaprinsa. Ahh, acea flacara…cat mi-as dori sa o tin aprinsa tocmai cu amintirile, dorintele, pasiunile, promisiunile, minciunile, sperantele, asteptarile, visurile, bucuriile, dezamagirile, frustrarile din acea vreme…cat mi-as dori sa le pot strange pe toate si sa le ard, sa vad cum sunt cuprinse de flacari si cum ramane doar cenusa. Probabil ar iesi un foc de tabara grozav la cat de multe lucruri s-au adunat. Iar cenusa sa o strang si sa o imprastii de undeva de sus, de pe o stanca. Nu am idee ce ar trebui sa simbolizeze asta, dar pentru mine ar fi ca si cum le-as transmite tuturor povestea mea, dar nimanui in intregime. Astfel nimeni nu va putea pretinde ca ma cunoaste, pentru ca a ma cunoaste ar insemna a aduna la un loc toate firele de cenusa risipite. Si ma indoiesc ca ar reusi cineva acest lucru, indiferent de sacrificiile pe care le-ar face. Iar asta este pur si simplu pentru ca puzzle-ul sufletului meu are prea multe piese si nici o instructiune despre cum ar trebui ele asezate.
Iar povestea?!..ahh da…cred ca ramane pe alta data. Imi mai lungesc propriul supliciu. De ce?! Nici eu nu stiu. Sper sa aflu in curand.
