Cine este Natasha?!

Cu siguranta nu sunt eu, desi mi-ar fi placut sa fiu ca ea, si cu siguranta nu este nici o persoana cunoscuta, desi mi-ar fi placut sa cunosc pe cineva ca ea. Cred ca am realizat un amestec de trasaturi…

Dar totusi, de ce am scris? De ce am scris tocmai despre ea? Sincer, nici eu nu stiu exact. Poate a fost doar un impuls de moment sau poate a fost pentru ca ea e bruneta si eu sunt blonda, ea e idealista cand eu sunt realista, pentru ca eu sunt naiva iar ea nu, pentru ca ea poate spune lucruri pe care eu nu le pot spune, pentru ca ea stie mai bine decat mine cum sa nu raneasca persoanele, pentru ca atunci cand ea isi cere iertare vei sti ca o face din suflet, pentru ca ea iarta mult mai repede decat o pot face eu, pentru ca ea e modesta iar eu sunt orgolioasa, pentru ca ea nu judeca persoanele dupa aparente iar eu o fac, pentru ca ea este generoasa iar eu sunt egoista, pentru ca ea asteapta sa primeasca totul in timp ce eu ofer, pentru ca ea e statornica iar eu sunt schimbatoare, pentru ca ea refuza  existenta suferintei,iar eu o accept, pentru ca ea este calma in timp ce eu sunt irascibila, pentru ca ea a gasit echilibrul intre “a vorbi” si “a asculta”, iar eu mai am ceva pana sa il gasesc,  pentru ca ea nu se consuma pentru lucruri care nu merita, in timp ce eu o fac, pentru ca ea stie sa spuna si “NU”, dar eu nu reusesc ori de cate ori as vrea, pentru ca ea este curajoasa in timp ce eu inca am unele temeri,  pentru ca ea este rationala atunci cand eu devin irationala, pentru ca numele ei provine de la “nastere” si al meu de la “ascultare”, pentru ca uneori este proiectia personalitatii mele intr-o lume imaginara, si poate pentru ca ea este Natasha si eu sunt Simona.

Tu cum privesti un tablou?

…“Era atat de aproape incat putea observa  fiecare detaliu, fiecare imperfectiune, dar cu toate acestea nu era multumita. Privirea ii trada frustrarea, si asta pentru  ca se concentra involuntar doar asupra  amanuntelor fara a  putea percepe si fara a se putea bucura de imaginea de ansamblu.

Cam asta simtea Natasha in timp ce privea un tablou, iar tu probabil te intrebi ce relevanta are acest fapt. Ei bine are, pentru ca datorita firii ei idealiste nu putea trece peste acest moment fara sa inteleaga ce se petrece.

 Si a facut un pas in spate si apoi inca unul, urmat de un altul si tot asa pana s-a indepartat atat de mult incat nu mai putea distinge trasaturile fine ale portretului. Vedea cum liniile usoare se confunda la fel cum se intampla si cu sentimentele si gandurile ei. Era aceeasi frustrare, dar cumva accentuate de faptul ca a cazut in cealalta extrema fara a obtine ceea ce-si dorea.

Si atunci si-a pus intrebarea: cum trebuie sa privesti un tablou? De aproape, observandu-i toate detaliile, atat cele placute, cat si imperfectiunile, sau de departe, atat de departe incat liniile si culorile se confunda iar tu percepi doar o imagine sugestiva? Dar o persoana cum trebuie sa o privesti? Nu cumva felul in care privesti un tablou si felul in care privesti o persoana ar trebui sa coincida? Sau coincide fara sa ne dam seama?

Cam asta rasuna mecanic in mintea Natashei, iar impulsul a fost acela de a gasi cat mai repede distanta optima de la care sa priveasca tabloul. Dar oare in viata gasim cu totii aceasta distanta intotdeauna?”

Dar tu? Tu cum privesti un tablou?

Natasha

..."O deranjau privirile insistente ale celor ce nu o intelegeau, ale celor ce o considerau superficiala si profitoare, si-ar fi dorit sa schimbe atat de multe lucruri in lume dar nu stia ca de fapt schimbarea trebuia sa inceapa de la ea, lucru cu desavarsire imposibil. Era o idealista, vedea lumea din spatele unor ochi mai albastrii decat intinsul marii si mai sinceri decat cerul senin de vara, nu credea in minciuna si nu percepea durerea, sau mai indicat ar fi sa spun ca refuza existenta oricarei urme de durere. Stia ca nu este cu mult superioara celorlalti, dar se afla mereu intr-o permanenta lupta cu ea insasi , cu firea umana in general si mai ales cu timpul. Iubea sa ii asculte pe ceilalti, dar in acelasi timp adora sa vorbeasca mult pentru ca mereu avea ceva de spus. Si tocmai pentru ca nu avea intotdeauna cui sa se destainuie a ales sa scrie, nestiind daca cineva ii va citi creatiile, nestiind daca paragrafele stinghere scrise aproape pe fiecare colt alb al vre-unei pagini vor constitui vre-odata o creatie in adevaratul sens al cuvantului..."