„Sunt nebuna, da! Vorbesc cu un inel. Asa si ce-i cu asta?!
Da, e frustrant ca nu imi raspude inapoi, dar macar lui ii pot spune tot ce nu iti pot spune tie. Lui ii pot spune ca te-am mintit cand ti-am spus ca nu ma indepartezi de tine si ca nu esti un idiot. Pentru ca exact asta esti, un idiot care ma indeparteaza de el! Pentru ca nu raspunzi la telefon si pentru felul cum te porti cand nu suntem doar noi doi in variant fata in fata. Pentru ca as vrea sa iti tip in fata toate chestiile astea, dar pentru ca nu pot. De ce nu pot? Probabil de proasta, din aceleasi motive pentru care te-am mintit, pentru ca nu vreau sa te fac sa te simti prost si pentru ca imi place sa te vad asa cum esti cand ne vedem doar noi. Pentru ca la acel “tu” tin, inca tin, dupa atata timp.
Si ma mint singura. Firar a dracului de treaba, ma mint singura si imi spun ca de data asta te-ai schimbat si ca nu o sa mai faci nimic din toate lucrurile care ma deranjeaza atat de mult. Dar gresesc mereu. Si am gresit si de data asta si imi vine sa urlu. Oare chiar nu vezi toate lucrurile astea?
Stii, te urasc in unele momente. Sau cel putin asa am impresia. Adevarul este ca de fapt ma urasc pe mine in momentele alea. Si ma urasc pentru ca ma atasez exact de persoane care ma fac sa sufar, si ma urasc pentru ca nu pot fi indiferenta, si ma urasc pentru multe alte motive...
As vrea sa-ti pot striga toate aceste lucruri in fata, dar nu pot. Si tocmai de-aia le scriu.stiu ca oricum nu le vei citi vre-odata si tocmai de-aia imi e mai usor…De fapt, nici macar daca ai stii toate lucrurile astea nu stiu daca s-ar schimba ceva. Schimbarea trebuie sa vina de la mine. Sa invat sa spun nu…dar nu pot...si pentru asta ma urasc...“
De fapt ceea ce ura cel mai mult era sa scrie in jurnal, iar ceea ce scrisese era atat de alandala, nici urma de stilul ei. I se parea atat de fals sa se destainuie unei foi de hartie…dar cu toate astea plangea…si erau lacrimi de furie. Niciodata nu avusese un jurnal si nu intelegea ce se intampla cu ea acum. A privit perplexa agenda pe toate partile…a rasfoit cele cateva pagini pe care le scrisese si nu-i venea sa creada, pur si simplu nu se recunostea in randurile scrise. Si tocmai ea care isi spusese de atatea ori ca nu va pati asa ceva…pur si simplu refuza sa conceapa.
Era o seara linistita de iarna si focul ardea in semineu. Da, un ciseu, unul din tablourile alea idealiste. Ah, cat si-ar fi dorit sa fie si in sufletul ei macar o parte din linistea ce o inconjura. Dar se simtea ca un vulcan gata in orice moment sa erupa. Stia ce va urma si totusi i se putea citi o urma de nerabdare pe chip in asteptarea deznodamantului.
Si apoi s-a intamplat…totul a durat mai putin de o secunda…a fost unul din acele gesturi pe care nu le poti controla, unul din acele instincte caruia nu vrei sa i te impotrivesti …si a aruncat inelul in foc. Nu stia de ce a facut asta, stia doar ca focul mistuie tot si probabil isi dorea sa mistuie toata durerea ei si tot ce avea legatura cu el si cu inelul acela. Iar apoi a inceput sa planga. Siroaie de lacrimi i se prelingeau pe obrajii rosii, fara macar sa stie de ce…fara sa stie ce o durea mai tare. Privea in gol si lasa lacrimile ca curga de parca astfel ar fi pecetluit un juramant sau ar fi dus la bun sfarsit un ritual…
Iar apoi s-a enervat si a aruncat in foc si agenda in care scrisese cu putin timp inainte. Pentru ca era convinsa de faptul ca nu va mai vrea niciodata sa isi aminteasca ce scrisese si cum se simtea atunci cand o facuse.
Si privea in continuare in gol, cu ochii mari…si flacarile se inteteau…la fel si lacrimile ei…Dar nu mai simtea nimic, nici durere, nici ura, si nici regret…era doar ea intr-un vid interior infinit, holbandu-se la un foc in care ardeau ultimii doi ani din viata ei…si era singura…si era cald…si era bine…dar era vid, intuneric si nu mai era nimic…
Si ii va fi dor, foarte dor…
